Trei surori îl aşteaptă pe Godot - Három nővér / Trei surori la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2020

Trei surori cunosc pe lume şi o Moscovă, oh, atât de dulce şi aproape şi totuşi atât de departe, la care, aşteptându-l pe Godot, cele trei nu mai ajung niciodată.

După doi ani petrecuţi la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu în calitate de voluntară şi doi ani de pauză, este de la sine înţeleasă nevoia de reconectare cu acest eveniment de amploare, chiar dacă doar ca spectator, în mediul online. Având premiera în anul 2008, Három nővér / Trei surori de A.P. Cehov, în regia lui Tompa Gabor cu echipa de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, a câştigat premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol şi Premiul pentru cea mai bună regie. Iată că, doisprezece ani mai târziu, în plină pandemie, spectacolul nu încetează să impresioneze, atât prin mizanscena impecabilă, cât şi prin puterea textului, care este de o impresionantă actualitate chiar şi la o sută douăzeci de ani de la publicare.

Plecate de unsprezece ani din capitala Rusiei, Maşa, Olga şi Irina caută dragoste, răspunsuri la întrebări existenţiale şi momentul oportun pentru a se întoarce în oraşul natal, pe care îl percep asemeni unui Rai pe Pământ, unde fericirea absolută este inevitabilă. Aşa cum intuieşte însă Verşinin, intelectualul lucid al acestei piese - privit de regizor prin ochii surorilor "în mod mesianic" - fericirea este doar un extaz de moment, peste care se stăvilesc apoi toate problemele anterioare. Schimbarea unui loc nu poate decât să amăgească, cu toate acestea, asta nu le opreşte pe fete, în special pe Maşa, din a fi invidioase pe cocori şi alte păsări călătoare, libere să zboare oriunde le pot purta aripile. Deşi într-un mod mult mai complex şi generalizat, cele trei sunt limitate de aceeaşi cuşcă a dorinţei infinite de care am vorbit şi în interpretarea mea pentru textul Andreei Tănase, Totul e bine când se termină.

Andrea Kali joacă cu o empatie aproape maternă rolul filantroapei Olga, Imola Kézdi captează toată atenţia în rolul galantei Maşa şi Hilda Péter o joacă întocmai pe exuberanta Irina, al cărei simţământ puternic, anume că munca este calea spre împlinire sufletească, o ghidează pe tot parcursul piesei. Împreună, cele trei actriţe oferă un exemplu contradictoriu la preconcepţia că "actorii au mai multă carismă şi fler decât actriţele". Dar nici actorii nu dezamăgesc câtuşi de puţin. Zsolt Bogdán este atât de convingător întruchipându-l pe Verşinin, încât te poţi îndrăgosti pe loc de personaj: un comandant de baterie şi filosof optimist, care crede cu toată fiinţa sa că lumea evoluează şi se dezvoltă pozitiv odată cu trecerea timpului. Destinul nefericitului Tuzenbah, baron nihilist, adept al muncii rămasă pentru el pe veci tainică, care consideră viaţa în imposibilitate de schimbare, guvernată mereu de aceleaşi legi necunoscute, este preluat în chip aproape poetic de Balázs Bodolai. Enikő Györgyjakab joacă cu totală degajare rolul Nataşei, parvenita tipică, întruchiparea boului din celebra fabulă Boul şi viţelul, care în urma căsătoriei cu Andrei, fratele celor trei surori - interpretat desăvârşit în resemnarea sa de András Hatházi - reuşeşte să acapareze toată averea familiei şi să devină stăpână pe gospodărie. Kulîghin, profesorul de latină căsătorit cu Maşa de cinci ani, interpretat cu o naivitate inocentă de Attila Orbán, devine aproape obsedat de soţia lui, într-atât încât o iartă fără prea multe discuţii în momentul în care e martor la adulterul acesteia. Cebutâkin, doctorul neîmplinit romantic şi viciat, rămâne în preajma fetelor doar pentru că îi amintesc de mama lor, iar drama existenţei sale - în special în momentul în care se îmbată intenţionat fiindcă nu se mai poate suporta - este intensificată de jocul lui Iván Dengyel. Solionîi este inadaptatul social întruchipat cu stângăcie voită de József Bíró. Levente Molnár şi Ferenc Sinkó, plini de vivacitate, conturează personajele lui Fedotic, respectiv Rode, mereu puşi pe giumbuşlucuri. Pe bătrânul Feropont îl interpretează umil György Barkó, iar Anfisa, doiculiţa loială de 81 de ani, este creionată fără cusur de György Barkó, care anul acesta împlineşte - printr-o coincidenţă interesantă - aceeaşi vârstă cu cea a personajului.

Poate că pare puţin lungă şi puţin plicticoasă anterioara expunere, însă mă fascinează tocmai această diversitate a personajelor, întrucât fiecare dintre ele este interpretat într-un mod autentic, dar inchegate pe scenă se îmbină perfect, precum piesele unui puzzle complex. Astfel se pot realiza şi multe paralele, atât intratextuale cât şi cu personalităţi din afara spectacolului. Irina, nerăbdătoare să muncească în incipitul piesei, ajunge mai târziu să confeseze că munca de la telegraf nu e pentru ea, simţindu-se veşnic neîmplinită şi întrebându-se chiar "cum de nu m-am sinucis până acum?", pe când Anfisa, slujnică toată viaţa ei în casa Prozorov, susţine entuziastă "nu cred să fie om mai fericit pe lume ca mine", fiindcă pentru prima dată are o odaie personală. Solionîi se lasă inspirat de poetul Mihai Lermontov, ajungând să se identifice cu el la un nivel care atinge delirul. "Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan" e versul obsedant, scris de poetul Aleksandr Puşkin, care o bântuie pe Maşa de-a lungul întregului spectacol, poate ca o premoniţie pentru finalul tragic al baronului, întrucât ambii poeţi îşi găsesc sfârşitul într-un duel absurd.

Indiferent că ne aflăm în sala de teatru sau în faţa ecranului, odată cu începerea spectacolului, transpunerea cu două secole în urmă este iminentă. Mulţumirile se datorează decorului lui Andrei Both, în aparenţă convenţional, dar trădat de manechinul supradimensionat care poartă uniforma tatălui şi veghează protectiv deasupra surorilor şi de tranşeele pline cu apă din actul III, care contracarează simbolic focul mistuitor din mica provincie. Costumele sunt şi ele atent alese, surorile debutând în rochii de culori diferite (aşa cum apar şi pe afişul spectacolului) astfel: Irina, cea mai tânără, poartă o rochie albă care îi accentuează inocenţa şi puritatea, Maşa, tristă şi adeseori răutăcioasă din cauza neîmplinirilor pe plan sentimental, afişează o rochie neagră, în contrast cu Irina, iar Olga, sora cea mare, apare în albastru, semn al echilibrului şi maturităţii, dar şi al singurătăţii (ea nu îşi găseşte un partener până la finalul spectacolului). Muzica live (compusă de Şirli, Rahmaninov şi Shostakovich şi interpretată într-un cor armonios de grupul alcătuit din Szabolcs Balla, András Buzási, Ernő Galló, Alpár Fogarasi, Róbert Laczkó Vass, Loránd Farkas, István Albu, Csongor Köllő) conferă o nouă dimensiune dramatică reprezentaţiei.

Presărat cu filosofări conştiente, expuse într-un ritm alert şi structurat, Három nővér / Trei surori este, în ciuda proporţiilor sale ample, un spectacol compact şi omogen, în care fiecare element care îl compune are un loc prestabilit şi care împreună formează o armonie surprinzătoare şi care, în pofida conceptului de mimesis (pe care îl respectă), depăşeşte graniţa temporală, transpunând spectatorii într-o transă, asemenea celei create de sfârleaza care se învârte timp de un mic infinit în faţa tuturor. Fiindcă nu găsim un răspuns convingător pentru dilema Olgăi - "dacă am şti pentru ce trăim şi suferim" - , am putea fi tentaţi să concluzionăm ca Maşa, citându-l pe Gogol: "plicticos lucru să trăieşti pe lume". Dar eu nu am de gând să îl aştept pe Godot, nici pe Gogol sau pe altcineva care să decreteze un anumit mod de a ne raporta la viaţă, fiindcă sunt dispusă să acţionez pe cont propriu. Aşa că îmi permit să fac o adăugire: "plicticos lucru să trăieşti pe lume fără să evoluezi".