Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Cum fac ungurii cel mai bun teatru românesc


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Pentru al patrulea an consecutiv, Premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol al anului a fost acordat, în 2011, unei producţii a unui teatru de limbă maghiară - Teatrul Maghiar de Stat Cluj (pentru Strigăte şi şoapte, în regia lui Andrei Şerban). În 2010, a fost Teatrul Maghiar "Csiki Gergely" din Timişoara (Rosencrantz şi Guilderstern sînt morţi, montat de Victor Ioan Frunză), în 2009, din nou Teatrul Maghiar de Stat, pentru Trei surori, în regia lui Gábor Tompa, la fel şi în 2008, pentru Unchiul Vanea al aceluiaşi (din 2011) Andrei Şerban. În 2007, Elizaveta Bam de la Bulandra a tulburat succesiunea maghiară, pentru că un an înainte tot Teatrul Maghiar de Stat din Cluj fusese premiat, pentru Woyzeck, în regia lui Mihai Măniuţiu.
 

În esenţă, trendul a devenit atît de absolut, marcat şi radical în această ultimă jumătate de deceniu şi ar trebui, la drept vorbind, luat încetişor la întrebări.
 

De ce sînt spectacolele teatrelor de limbă maghiară cele mai bune din ţară, din perspectiva unor jurii formate în 99,9% din cazuri din nevorbitori de maghiară (András Visky fiind singura excepţie; deşi ei, criticii de teatru de limbă maghiară din România, există, nici unul nu a făcut vreodată parte din vreun juriu Uniter)? Ce le place atît de mult, mai ales criticilor români de teatru, în aceste producţii la care nu au acces lingvistic şi în ciuda acestui fapt? Şi, mai ales, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, principalul cîştigător pe piaţa simbolică respectivă, căci aş lăsa deoparte Teatrul "Csiki Gergely", premiat într-un an în care nominalizările erau flagrant dezechilibrate, iar Victor Ioan Frunză nu putea decît să învingă într-o competiţie în care concura cu sine însuşi.
 

Ei bine, ceea ce le place este, în esenţă, impresia puternică de paradis pentru totdeauna pierdut.
 
Există în România teatre şi secţii ale teatrelor în trei limbi, altele decît cea oficială: un teatru în idiş, unul şi jumătate în germană, iar în maghiară, la Sfîntu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc, Cluj, Timişoara, Satu Mare, Oradea, Tîrgu Mureş. Regimul lor iniţial, de teatre minoritare, a suferit diverse transformări, mai ales pentru că fiecare dintre comunităţile cărora li se adresau a fost supusă mutaţiilor: etnici germani aproape nu mai există în Sibiu şi Timişoara, cultura şi limba germană rămînînd însă unele de achiziţie cu puternic impact local, iar în ce priveşte Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, în zilele noastre, nici actorii, nici spectatorii nu sînt vorbitori de idiş.

În ce priveşte comunităţile maghiare, în schimb, situaţia este mult mai complicată: după o lungă perioadă în care teatrul şi biserica erau singurele locuri în care se putea vorbi ungureşte, ele fiind deci redutele identităţii naţionale, reticenţa comunitară faţă de lărgirea cadrului, eventual renunţarea parţială la reprezentarea etnică prin teatru, e foarte puternică, şi asta s-a văzut în conflictele mai vechi sau mai noi dintre cosmopolitul regizor László Bocsárdi, ca director al Teatrului "Tamási Aron" din Sfîntu Gheorghe, şi autorităţile locale din oraş.
 
Singura instituţie de limbă maghiară care a rupt cordonul ombilical al reprezentării etnice, încă din anii '90, este Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (de asemenea, unicul finanţat "de la Bucureşti", ceea ce i-a asigurat întotdeauna privilegiul autonomiei faţă de melanjul şi interesele locale). În primul rînd, repertorial, trecînd pe planul doi montarea clasicilor naţionali şi regionali, ca şi dimensiunea de divertisment popular cu largă adresabilitate (obligatorie în cazul teatrelor minoritare). Abia de curînd au revenit la Maghiarul din Cluj spectacolele muzicale (şi anume, sub forma megaproducţiei de operă Gianni Schiachi, în regia lui Silviu Purcărete) şi/sau pentru copii, în continuare fiind absentă orice urmă de cabaret şi, în cazul dramaturgiei pentru adulţi, autorii naţionali sau locali maghiari (excepţie: András Visky).

În al doilea rînd, estetic: miza lui Gábor Tompa (în afară de Harry Eliad, de la Teatrul Evreiesc, cel mai longeviv director de teatru în România) a fost să construiască un teatru de artă, îmbinînd două linii tradiţionale, şcoala românească de actorie, mult mai "fizică", şi cea maghiară, de un realism psihologic purist, teatrul românesc, aşezînd în centru figura dictatorială a regizorului ca singură sursă de semnificare, stăpîn peste de el construita reţea de simboluri şi metafore, şi cel unguresc, dispus să lase în prim-plan textul şi actorul. Iar construirea unei trupe de actori unitare şi solidare e un proces mult mai uşor de controlat, pe piaţa redusă a actorilor de limbă maghiară din România, unde Clujul oferă cea mai mare vizibilitate şi cea mai bună retribuţie financiară într-un context mult mai sigur decît competitiva Budapesta.
 
Sofisticatul melanj de tradiţii - mult mai stabil, din cauza restricţiilor lingvistice, decît în cazul teatrelor "majoritare" - a făcut ca, în vremurile noastre, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj să semene, estetic, mult mai mult cu teatrul românesc al anilor '70-'80 decît cu fratele mai tînăr, teatrul românesc al anilor 2000 (şi e destul de departe, aş zice, şi faţă de teatrul actual din Ungaria; în faţa criticilor români, are şi avantajul de a fi jucat într-o limbă excentrică, caz în care nimeni nu se poate plînge de dicţie, volum etc., aspecte foarte predispuse la cîrcoteală cînd e vorba de română). Ceea ce, simt nevoia să insist, nu e, în sine, o apreciere valorică, în schimb, explică de ce regizori formaţi în acea perioadă şi care aderă la estetica în cauză, ca Mihai Măniuţiu, se simt atît de bine şi colaborează excelent cu Teatrul Maghiar; şi în ce-l priveşte pe Andrei Şerban (care, în anii \'90, a perceput acut transformarea de mentalitate a actorilor de la Naţionalul bucureştean, iar la primele spectacole din 2006 şi 2007 a fost tratat destul de rece de către critică), sentimentul de recunoaştere a unui anume stil de lucru şi relaţie de scenă pare a fi esenţial în succesul producţiilor de la Maghiarul din Cluj, comparativ cu cele de la Naţionalul din acelaşi oraş sau de la Bucureşti - plus prejudecăţile de receptare. (Prejudecăţi care fac ca un teatru de limbă maghiară mult mai versatil, cel de la Sfîntu Gheorghe, şi mai ales producţiile lui mult mai atipice decît cele de la Cluj, semnate de László Bocsárdi, să nu beneficieze de o vizibilitate nici măcar comparabilă.)
 
Căci s-ar putea foarte bine ca aceeaşi funcţie de recunoaştere cu valenţe nostalgice să acţioneze în tendinţa ultimilor ani de a premia producţiile Teatrului Maghiar de Stat (în general, în ultimii cinci ani sînt evidente două direcţii: tentaţia de a premia acelaşi gen de spectacol şi cea de a privilegia nume deja cunoscute/premiate, un fel de "prima dată e greu să iei Uniterul, pe urmă vine de la sine"). Dimpotrivă, atît publicul, cît şi actorii întîmpină dificultăţi în a trata cu stiluri teatrale şi regizori aparţinînd altor orizonturi estetice: teatrul clujean e aproape singurul unde Radu-Alexandru Nica nu şi-a găsit vocea (în Viaţa boemei de Aki Kaurismaki), iar Roşia Montană, coproducţie împreună cu dramAcum, o colaborare între Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan şi Andreea Vălean, are o viaţă foarte complicată, artistică şi de public.
 
Pînă acum, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a putut conserva o anume vîrstă de aur a artei spectacolului din România. Dar confirmările date de Premiile Uniter s-ar putea foarte bine să fie un dar otrăvit: ca membră al Uniunii Teatrelor din Europa, instituţia are să răspundă unor provocări estetice cu urmări financiare (sau invers), colaborări şi coordonări de proiecte, care-i vor solicita alte abilităţi decît cele în care s-a specializat pînă acum. Generaţiile de regizori se schimbă mai dureros decît cele de actori, iar restul teatrului românesc, scăpat din grilă, pentru că cei responsabili cu privitul au rămas cu ochii priponiţi în irişii şarpelui boa cu teleportare în trecut, restul în cauză se va pierde pentru totdeauna şi pentru viitor. În loc să mă bucure prin consecvenţă, pe mine una, o prea întinsă succesiune de astfel de premii m-ar îngrijora. La urma urmei, oricît ţi-ar plăcea un fel de mîncare, nu poţi să mănînci o mie de ani acelaşi lucru.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer