La Diesel, Sorin Misirianţu (regie) şi Petre Băcioiu (interpretare) au pus de un mini-cabaret pigmentat cu "momente sentimental-umoristice" pe care nu ezit să le numesc "băcioisme", atât sunt de impregnate în personalitatea apreciatului actor al Naţionalului clujean. Închegat din cuplete extrase din bogatul şi inepuizabilul nucleu caragialian, agrementat cu muşatisme alese pe sprânceană şi anecdote de ultimă oră, spuse cu tact, spectacolul este conceput ca un minunat prilej de relaxare într-un club, în faţa unei beri ca la Unionul de altădată. Este în stare un singur actor să creeze bună-dispoziţie, să anime asistenţa, să comunice cu spectatorii şi să-i poarte cu nonşalanţă prin lumea lui Caragiale? Carismaticul Petre Băcioiu, da, cu certitudine!
Parafrazarea îndemnului biblic, ajuns drept titlu, Lăsaţi femeile să vină la mine e cam îndrăzneaţă, după gustul meu, cam la limită cu persiflarea neintenţionată, dar sesizabilă dacă o analizăm mai profund. E cazul să ne încrâncenăm? Cred că nu. Îndemnul preluat e perfect adecvat conţinutului în ansamblu, miezului umoristic şi calomniator al textelor la adresa femeii... dar şi a bărbatului, deopotrivă. Curajul din titlu permite oricui o evaluare fără fasoane a tipologiei personajului generic întruchipat în spectacol. Nu e greu să ni-l imaginăm aşadar pe admirabilul Petre Băcioiu în postura lui Don Juan, celebrul erou al lui Mozart, înşirând, împrăştiind, rememorând parcă nostalgic şi amuzat crâmpeie din aventurile galante ale amorezului arhetipal. Venit dinspre Caragiale, un aer inevitabil vetust se degajă din vestimentaţie şi cuplete. Fie că îmbracă hainele lui Jupân Dumitrache sau ale "onorabilului" Caţavencu, farmecul omului dăruit teatrului încântă şi vrăjeşte. Prestaţia lui Băcioiu e una de marcă. Nu mi s-a părut câtuşi de puţin exagerată afirmaţia lui Sorin Misirianţu făcută la sfârşitul show-ului conform căreia, dacă ar fi reuşit să se afirme cu asemenea cuplete în Bucureşti, ar fi rupt demult gura târgului.
Pentru o distracţie cu Petre Băcioiu Lăsaţi femeile să vină la... Diesel. Nu singure. Însoţiţi-le! Plăcerea va fi de ambele părţi.
***
Monodrama lui Vlad Zografi răstoarnă în tragic sensul jucăuş, erotic al îndemnului din titlu. Alt îndemn răstălmăcit. La antipodul drăgălirii dintre îndrăgostiţi. Sărută-mă e o dramă surdinizată care se petrece, nu pe scena strălucitoare a vieţii, ci la periferia ei. Sub ochii noştri şi totuşi nebăgată în seamă. O dramă pe cât de convingătoare în plan real, pe atât de puternic simbolică. E drama unui homeless, noul erou al timpurilor noastre. Un erou beckettian din seria celor ce-şi duc existenţa prin tomberoane de gunoi. Un marginal. Un refuzat, alungat brutal de la banchetul vieţii.În zdrenţe, cu nelipsiţii saci din plastic şi cu salteaua pentru înnoptat legată cu sfoară, cu bube pe faţă şi mâini, pe scurt, o făptură hidoasă în adevăratul înţeles al cuvântului - aşa păşeşte Emanuel Petran pe scenă. Te sperii de el. Cum de a ajuns pe scenă nenorocitul îmbrăcat aşa, doldora de cartoane şi ambalaje, pe lângă care tocmai ai trecut pe trotuar înainte de a intra în sala de spectacol? Atât e de autentic Emanuel Petran. Dar el a pătruns pe scenă pentru a afla câte ceva din viaţa acestor dizgraţiaţi ai sorţii nebăgaţi în seamă, ocoliţi, dispreţuiţi.
Biografia lui se dezvăluie treptat, marcând etapele degradării şi însingurării. El retrăieşte momentele care i-au marcat existenţa într-o eşalonare emoţionantă a eşecurilor şi înfrângerilor. A refulărilor şi a repetatelor încercări de a se salva spiritual, respingând stigmatul izolării. Lepra simbolică aplicată de Vlad Zografi personajului sporeşte prăpastia căscată între el şi lumea din jur. Scenele se succed natural, cu acumulări elocvente de febră dramatică în concentraţie crescândă. Un punct culminant este atins în momentul evocării episodului din biserică, atunci când deznădăjduitul caută calea salvării spirituale prin credinţă. El îl conjură pe preot să-l binecuvânteze şi să-l sărute cum l-a sărutat Iisus pe lepros. Dar preotul îl evită, strecurându-se printre ceilalţi credincioşi "ca însuşi Dumnezeu". Afirmaţia are rolul unei auto-flagelări, auto-anatemizări de o cruzime şi o durere fără margini. E, poate, ultimul stagiu al privirii neînduplecate în pustiul existenţial al fiinţei. Frigul iernii s-a instalat pretutindeni în sufletele egocentrice ale pământenilor. Sentimentul terifiant trăit de personaj e agrementat muzical cu acorduri din Antiprimăvara lui Vasile Şeicaru: Primăvară care-ai fost / Nu veni, n-ai niciun rost / Poţi să pleci, suntem reci / Iarnă ni-i pe veci.
Prestaţia lui Emanuel Petran e impecabilă, de excepţie, memorabilă chiar. Întotdeauna am crezut în jocul lui subtil, în felul în care îşi pregătea rolurile, dar în spectacolele de echipă, unele valenţe interpretative treceau neobservate. Focalizarea pe faţa lui, pe mimica lui, pe gestică şi mişcare pune în evidenţă marea lui sensibilitate în abordarea rolurilor de această factură, vorbeşte despre multiplele lui posibilităţi actoriceşti. Cadrul intim al spectacolului tip studio îl avantajează în mod deosebit. Aproape de public el comunică mai uşor, mai cald. Ca de la suflet la suflet. Se pare că tânărul regizor Victor Olăhuţ a intuit asta distribuindu-l în Sărută-mă de Vlad Zografi. L-a secundat cu minime artefacte scenice Ioana Olăhuţ.
