Idiotul lui Dostoievski în variantă lituaniană
Prima oprire: Casă de Cultură a Sindicatelor. Coordonate: Idiotul lui Dostoievski în regia lui Eimuntas Nekrosius. Concluzie: ce trece de trei ore are toate şansele să depăşească limitele suportabilului. De parcă regizorul lituanian ar fi ţinut morţiş să-şi depăşească recordul de la Festivalul Internaţional de Teatru Shakespeare 2008, când cele trei piese prezentate - Othello, Hamlet şi Macbeth - au avut fiecare câte patru ore. Undeva spre sfârşitul celei de-a treia părţi (din patru) spectatorii au început să-şi caute o poziţie mai confortabilă sau să îşi ascundă discret pleoapele care stăteau să se închidă. Cei mai corecţi au fost cei care au capitulat onorabil părăsind sala sau care au refuzat să se supună acestui maraton de 300 de minute (sigur, cu patru pauze de ţigară sau respiro).
Dacă nu eşti familiarizat cu romanul lui Dostoievski rişti să pleci din sală cu multe necunoscute. Dar întrebările sunt bune, nu? Idiotul lui Nekrosius este un spectacol care nu te lasă să te relaxezi şi care urmăreşte şi nu prea liniile textului original. Sunt un amator în ale teatrului, am ieşit din Casa de Cultură cu multe întrebări. Şi nici finalul n-a fost aşa cum îl ştiam - într-o lume atât de pervertită, singurul loc pentru un inocent este chiar azilul, izolarea (drama prinţului Mişkin). Iar acest lucru m-a împiedicat să mă ridic în picioare şi să aplaud viguros la final. Sau poate ar fi trebuit să mă aştept la toate astea, după ce am citit câteva cronici, scrise de la lansarea piesei şi până acum.
Dar ce reuşeşte să facă Nekrosius este să creioneze destul de puternic spiritul rusesc, pătimaş în iubire, haotic în trăiri şi de un bigotism teribil când vine vorba de credinţă. Prin gesturi. Uneori abia sesizabile, alteori abrupte, aproape nevrotice, bolnăvicioase. Alteori de neînţeles, tinzând spre ritual sau dans (ca cele ale Nastasiei Filippovna). Nu poţi să nu admiri exactitatea cu care se întâmplă lucrurile pe scenă, poziţia studiată, fără cusur, a tuturor celor 13 actori ruşi şi îmbinarea minunată dintre scene şi muzică uneori gravă, alteori lugubră sau batjocoritoare, în concordanţă sau antiteză cu ce se întâmplă pe scenă.
Pauză de acrobaţii
După cinci ore de spirit rusesc tradus în manieră lituaniană, a mers că unsă o cură de mici proaspăt scoşi de pe grătar în curtea interioară a Teatrului Naţional "Radu Stanca", locul unde se schimbă ultimele impresii despre ce evenimente se mai întâmplă şi unde ajungi să-ţi dai seama că îţi lipseşte un singur lucru: că nu te poţi dedubla. Micii - aproape la fel de buni ca cei de pe Dealu' Negru (scuzaţi referinţă mundană!).
Prima zi de festival s-a încheiat în Piaţă Mare, pe final de Banii vorbesc, piesă cântată de Holograf şi început de TRANSITion, spectacol pus în scenă de compania germană Aktion Theater Pan.Optikum. Prezentat şi lăudat îndelung, spectacolul a fost într-adevăr o desfăşurare grandioasă de forţe în jurul unei idei principale: identitatea într-o comunitate a lumii postmoderne. Totuşi, puţin cam mare desfăşurarea de forţe. Decorurile, muzica, echipamentul tehnic, maşinăriile, platformele care plimbau actorii dintr-o parte în altă a pieţei, flăcările şi artificiile au aerat ideea, destul de facilă, dar din ce în ce mai prezentă, a spectacolului. A fost mai degrabă o demonstraţie de acrobaţie şi efecte speciale, povestea căzând pe o poziţie secundă.
Sibiul trăieşte teatru zilele astea. Pe stradă, în cafenele, la Casa de Cultură sau la "Radu Stanca", în ochii şi zâmbetul oamenilor. E plin de poveşti spuse pe scenă sau la terase şi entuziasm creator. Singurul regret, singura frustrare e că dedublarea e imposibilă şi ziua nu are 48 de ore.