Ce m-a surprins însă a fost Ştefan Bănică Jr. Îl ştiu doar de la televizor (cred că îi cunoaşteţi rolul lui de la Dansez pentru tine, o emisiune lacrimogenă difuzată de ProTV, dar cu o audienţă demnă de invidiat), din revistele de scandal şi din concerte. Într-o vreme m-a emoţionat melodia Poveste de mai. Apoi a început să mă enerveze cu Bubulina sau Veta şi cu rolul de Elvis Presley autohton. M-a uimit şi amuzat bătaia care se dă în fiecare an pe biletele de la cele trei sau patru concerte de Crăciun (de câte ori poate fi Crăciunul?!). I-am recunoscut însă capacitatea de a face show şi respectul pentru public. Dar nu a fost niciodată cântăreţul pentru care să fi făcut vreo pasiune. Nu sunt în target, probabil.
La Cui i-e frică de Virginia Woolf Bănică m-a surprins. Nu l-am văzut niciodată aşa şi mi-a plăcut (fanii de muzică indie să nu mă înjure). A făcut un rol curat, corect, amuzant pe alocuri. Am râs amar, am fost cu el pe scenă, am vrut să pedepsesc răutatea Marthei odată cu el. Mi-a fost milă de personajul lui, de cuplul chinuit, pe alocuri am intrat în absurdul situaţiilor. L-am urmărit atent (da, am vrut să-i descopăr greşelile) cum a trecut de la bărbatul sarcastic, dar liniştit, la cel care preia frâiele discuţiei, la cel care domină jocul. Acum, la ceva timp după piesă, nu pot să spun "sublim, fantastic, minunat", cum au exclamat câţiva spectatori, dar pot să spun "surprinzător".
Să-l lăsăm însă pe Ştefan Bănică Jr. şi să trecem la cea de-a doua piesă a zilei de miercuri, 1 iunie 2011: Opinia Publică, în regia lui Theodor Cristian Popescu. "Este un spectacol plicticos. În plus, actorii, abia veniţi din concediu, nu şi-au învăţat bine textele. Eu în locul vostru aş fi stat acasă. Dar dacă aţi venit... eh... aţi venit", aşa a început piesa de teatru. O bucată amuzantă despre viaţa unei redacţii, Făclia Vie, în perioada comunismului, despre cum se făcea presă atunci, despre relaţiile jurnaliştilor cu Puterea. Scrisă în 1967, Opinia Publică nu e neapărat o piesă pentru cei care au trăit acele vremuri. Probabil că ei îşi amintesc mai cu nervi, mai cu nostalgie sau amuzament, probabil că trăiesc mai intens spectacolul. Nu intru în polemici despre starea presei actuale, despre ingerinţele politice, economice, despre prietenii şi incompetenţă (nu de alta, dar o să mă înjure jurnaliştii care încă mai sunt în breaslă zi de zi, sau şefii lor), dar într-o foarte mare măsură piesa aminteşte de o stare actuală a presei). Spectacolul nu e perfect - m-aş fi aşteptat la un final mai clar, mai bine ţinut în frâu, dar tot ceea ce ştiu e că timp de aproximativ o oră se râde. Se râde copios de redactorul-şef care repetă obsesiv "exclus" şi "evident" de fiecare dată când vorbeşte la telefon, de obedienţa lor când vine vorba de reprezentanţi ai Puterii. De jurnaliştii linguşitori, de limbajul specific vremurilor. Iar asta nu poate fi decât o dovadă că într-o anumită măsură, piesa şi-a atins scopul.