AMR 2 ore pînă la plecarea maşinii spre Sibiu, la Festivalul Internaţional de Teatru (FITS), ediţia 2011. Ştiţi senzaţia aia din copilărie, de aşteptare a Crăciunului, cînd adulmeci din două în două minute pe lângă colţul uşii închise ca să surprinzi venirea Moşului cu bradul, nerăbdător să se întâmple, dar şi cu o oarecare nesiguranţă că ai fost suficient de cuminte ca să se întâmple? Asta e.
27 mai 2011, ora 15:44
Am ajuns în Sibiu. E soare. Oamenii din stafful Festivalului sînt în alertă. Pentru ei a început deja. Mă pregătesc pentru primul maraton. Idiotul după Dostoievski (r. Eimuntas Nekrotius) - 5 ore. Am văzut Nekrotius acum 3 ani cu trei piese de Shakespeare de 4 ore fiecare. Atunci a fost luxuriant, inventiv scenografic şi impecabil actoricesc. Abia aştept reîntâlnirea.
27 mai 2011, ora 15:57
E minunat să fiu din nou în Sibiu. FITS e un festival care trăieşte alături de o mare parte din oraş. Teatrul iese din săli, se joacă în pieţe, pe stradă, în cetăţui, în tramvaie, practic peste tot, ca la Avignon. Iar actorii radiază bucurie şi bucuria lor e tare molipsitoare. Abia aştept să mă plimb pe străzi, să mă umplu de culoare şi de zâmbet. Sibiu e de pe o altă planetă în timpul Festivalului. Poate şi în rest.
27 mai 2011, ora 17:30
Ediţia din acest an e a 18-a... Vă vine să credeţi că în România un eveniment cultural face 18 ani şi e încă în creştere? Vă vine să credeţi că spectacolele de la Sibiu sînt pentru oameni normali şi nu doar pentru un număr mic de "selectaţi"? Vă vine să credeţi că sînt sute de voluntari la fiecare ediţie, unii veniţi chiar din Japonia? Vă vine să credeţi că există wireless în aproape toate cafenelele din centru? Vă vine să credeţi că sînt peste 350 de evenimente şi peste 10.000 de bilete puse în vînzare? Vă vine să credeţi că nu există nici un sibian care să nu ştie că e FITS?
(Constantin Chiriac, directorul festivalului, şi echipa lui sunt răspunzători pentru toate cele de mai sus şi pentru multe alte lucruri bune de la toate cele 18 ediţii de FITS)
27 mai 2011, ora 22:30
Idiotul după Dostoievski (r. Eimuntas Nekrotius) e minimalist în scenografie, cu actorii care au exact înfăţişarea pe care mi-o imaginam cînd citeam cartea, acum 20 de ani, cu atmosferă rusească şi cu sunete (muzică, dar nu doar) superbe. Nu e neapărat o piesă memorabilă, deşi are multe scene memorabile. E însă foarte curat făcută, cu respect pentru text şi cu actori ce au un control corporal şi vocal de excepţie. Mi s-a făcut (din nou) dor de Dostoievski.
27 mai 2011, ora 23:50
TRANSITion (Pan.Optikum), primul spectacol de stradă prezentat în Piaţa Mare, are două părţi. Una mitologică, pt "intelectuali" (cu un text plin de simboluri rostit de un bătrân profet - tradus consecutiv în română de o voce suavă, copilăroasă, gen "Noapte bună, copii!" - şi desfăşurări ample de forţe - platforme mişcătoare, un ochi făcut din flăcări, proiecţii). Şi una pt "public", frumoasă, simplă, nepretenţioasă, cu muzică, acrobaţie, artificii. Finalul a lăsat cu gura căscată un copil purtat pe umeri de tatăl său. Cred că ăsta e cel mai de preţ lucru la un spectacol de stradă. Să dea vise unor copii (pentru cei dornici de referinţe: finalul aminteşte puţin de cel de la Raoul).
28 mai 2011, ora 17:15
Cea mai neaşteptată mini-bijuterie, uşoară, jucăuşă, inocentă: Blue Moon (r. Lu Pulici). Ziua în care omul a ajuns pe Lună (20 iulie 1969) văzută de un bărbat ce visează să zboare cu racheta şi care îşi descoperă într-o reclamă la şamponul Blue Moon marea iubire. Un spectacol de păpuşi pt adulţi, plin de muzica, de serialele, de ştirile anului 1969. Aici am întîlnit cel mai tînăr spectator de până acum din FITS: Patrick, 2 ani. Adorabil.
28 mai 2011, ora 17:40
Cea mai rapidă ieşire la o piesă din Festival: după 3 minute. Un one woman show numit Schwester Von (r. Lot Vekemans). Un monolog de 75 de minute, aproape fără mişcare. O femeie care a stat toată viaţa în umbra surorii sale celebre, o femeie căreia i se negase aproape dreptul de a exista pentru că nu reuşise să facă nimic care să se ridice la înălţimea faptelor surorii sale. Începe să vorbească după moartea acesteia, spunându-şi durerea, povestindu-şi disperarea. Totul într-o minunată limbă valonă, fără subtitrare...
28 mai 2011, ora 21:00
Cel mai bun spectacol de pînă acum, Misty Mansion (r. Tatsuya Hasegawa, compania Dazzle). Textul poveştii japoneze din care e inspirat acest spectacol coregrafic curge pe tabela de traduceri. După părerea mea e prea poetic şi destul de abstract-plicticos, aşa că deseori am ignorat inserturile de text. Performanţa coregrafică e însă excepţională. O muzică plină de energie, o coregrafie mereu inventivă şi lucrată pe verticală (adică fără tăvăleli amorfe pe orizontala scenei), umbre chinezeşti, multă culoare şi foarte multă coordonare. Nu cred că am mai văzut atîta perfecţiune în coordonare niciodată.
28 mai 2011, ora 23,45
Un certain songe, une nuit d'été / Visul unei nopţi de vară (R: Richard Demarcy) e un Shakespeare simplificat, niţel actualizat, graseiat (vorbit fiind în franceză), cu 3 cupluri interrasiale şi o chinezoaică, cu Tysbe în stil Cio-Cio San, făcut cu multă voie bună şi care stîrneşte multă voie bună, dar şi cu un aer uşor de teatru de amatori în anumite momente, cînd vocile scapă de sub control. Era de jucat în Piaţa Mare, ar fi stîrnit multe zîmbete şi ar fi fost iubit de mulţi spectatori.
28 mai 2011, ora 23,46
Am descoperit Cetatea Cisnădioarei. Un alt loc cu care nu ştim ce să facem.
Poate oare teatrul să vindece răceala sau mai sigur e să iau o aspirină?
29 mai 2011, ora 17,00
Hotel Crab (r: Lu Pulici). Cît de frumoasă e o lume în care portar hotelului ascultă Singin' in the rain iar menajera It's, Oh, So Quiet? Un show exuberant, cu poliţişti mustăcioşi, cu o divă şi cu Pantera roz, cu o fărîmă de James Bond, cu urmări spectaculoase, cu spargeri elaborate, cu o muzică ce îţi umple inima. Minunat!
Patrick, noul meu prieten de 2 ani de la spectacolul de ieri, nu a mai venit, dar şi-a trimis toate prietenele. Aşa că sala era plină de fetiţe de 3-4 ani venite cu părinţii să se bucure de un spectacol de păpuşi. Tot spectacolul au stat în picioare, au ţopăit, au fredonat, au trăit povestea. Ce oameni frumoşi o să crească din copiii ăştia care învaţă să se bucure de teatru! Dacă ar fi doar pentru asta şi FITS-ul ar merita aplauze în picioare.
Un rezumat, din păcate fără sunet, al spectacolului e pe YouTube. Deşi nu e nici jumătate din ceea ce e întregul pentru că muzica e parte din acţiune, merită încercat.
29 mai 2011, ora 18,30
Pisica albastră (cu: Gabriela Neagu, R: Mona Marian) e un one woman show corect, făcut după o reţetă sigură. Mixează coerent lucruri diverse (poveste despre circ, copilă nefericită, puţin patetism, muzici nostalgice cântate live, proiecţii) aşa că fiecare pleacă din sală cu ceva în minte. E genul de spectacol care înseamnă mult pentru actor, îi dă încredere şi forţă.
29 mai 2011, ora 20,45
Hommage à Chagall (r. Adolf Weltschek) mi s-a şters din minte imediat ce am ieşit din sală. Dacă nu există un limbaj comun, un fond de informaţii comune, comunicarea nu trece pragul senzorialului. Auzi, dar nu înţelegi cuvintele, vezi, dar nu prinzi semnificaţiile. Pentru că nu ştiu prea multe despre Chagall, m-am bucurat de scene, de culori, de muzică, dar mi-a scăpat întregul.
29 mai 2011, ora 22,45
Locked Up Laura (coregrafia: Annabelle Lopez Ochoa). Un duo plin de graţie, uşor clasic, de o mobilitate ireală. O miniatură de nici 10 minute. Frumuseţe în stare pură.
Scena mea favorită e cea în care un fel de joc de mimă se transformă în Zorba grecul.
Les chambres de Jacques (coregrafia: Aszure Barton). O piesă care respiră senzualitate, într-un fel subtil, neexplicit. De la modul în care păşesc în scenă dansatorii pînă la posturile în care aşteaptă să înceapă dansul, de la construirea relaţiilor în cupluri, pînă la unduirea braţelor sau unghiurile picioarelor, totul e foarte subtil erotic. Priviţi ultimele 3 secunde din clipul de mai jos ca să înţelegeţi ce nu ştiu eu suficient să spun:
(va urma)
(Aceste miniaturi au apărut în premieră. într-o formă uşor prescurtată pe contul de Facebook al autorului.)