Sincer, nu mă plâng. Mai întâi a fost Le chagrin des ogres / Tristeţile căpcăunilor, pus în scenă de Fabrice Murgia, un spectacol despre pierderea copilăriei, a inocenţei, despre protejarea prin refugiu într-o lume imaginară, în spatele unui perete de sticlă, in spatele calculatorului, despre violenţă şi minciună. Ritmurile electronice, alternarea monologurilor celor două personaje, jocul de lumini şi vocea, când copilăroasă, când terifiantă a naratoarei, o fiinţă aproape onirică (rochie albă, diafană, machiaj violent) mi-au lăsat un gust de tristeţe şi teamă.
Apoi am intrat în lumea miraculoasă a coregrafilor Inbal Pinto şi Avshalom Pollak, Perla. Inspirat din povestea lui Tim Burton, The Death of Oyster Boy şi început acum mai bine de 10 ani, spectacolul lui Inbal şi Avshalom a încercat parcă să unească realul cu imaginarul, circul cu baletul şi teatrul de păpuşi. E un spectacol în care coregrafii, autorii acestui joc sunt pe scenă şi deasupra scenei ca nişte autori omniscienţi care învârt atent cheia unei căsuţe muzicale. Dansatorii combină baletul, mima şi mişcările acrobatice. Sunt deopotrivă dansatori, marionete şi circari. Inbal si Avshalom folosesc inteligent corzile - vezi momentul în care una din dansatoare păşeşte pe capul şi de-a lungul braţului partenerului său susţinută de o coardă.
Exuberanţa şi expresivitatea dansatorilor e uimitoare. Au ceva din Lurch (Familia Adams) şi Frankenstein şi poate puţin din Alice în Tara Minunilor sau Zâna Măseluţă (mai putem croşeta în funcţie de reperele copilăriei fiecăruia din noi). Ludicul îşi are locul bine stabilit în spectacol: show-ul e animat din când în când de prezenţa unei dansatoare care evoluează cu un scaun lipit de fund. Aduce puţin a secretară clasică de birou care stă şi asistă tăcută şi docilă la vorbele şefului.
Dar dincolo de toate explicaţiile specialiste şi specializate mi-a rămas în stomac un puternic sentiment de bucurie şi mulţumire. Am râs, am aplaudat, m-am imaginat suspendată în aer, zâmbetul mi-a rămas înţepenit pe faţă pe tot parcursul spectacolului, ca atunci când am păşit prima dată la un teatru de păpuşi, acum foarte mulţi ani. Ca atunci când am rămas cu respiraţia tăiată, uimită de salturile mortale din circul venit în oraş. Ca atunci când am văzut prima dată cum Alice creştea ca nimeni alta în Ţara Minunilor. Spectacolul m-a plimbat prin teatrul de păpuşi, prin circ, prin magie, cu o exuberanţă teribilă. Perla e un spectacol pentru public, dar mai întâi de toate e un spectacol pentru fiecare din noi, pentru mine.