Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2011

A treia zi - TIFF, 2011


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am dorit să văd ultimul proiect al lui Tudor Giurgiu imediat ce am văzut selecţia Zilelor filmului românesc în latura scurtmetrajelor. Aşa că ieri la amiază am ajuns la Arta pentru primul calup de scurtmetraje din competiţia pomenită. Nu aveam bilet de intrare, nu-mi imaginam că lumea se va călca în picioare să intre în sală. În anii trecuţi, de cîte ori am mers la proiecţiile de scurtmetraje din ZFR, sala numai arhiplină nu era. Oricum, mi-a plăcut să constat că acum lucrurile s-au schimbat. Cred că filmul românesc de scurtmetraj merită aşa audienţă. Am intrat doar cu acreditarea, cu riscul de a sta în picioare, ceea ce, pînă la urmă, nu s-a întîmplat.
 
Noul film al lui Tudor Giurgiu e intitulat Superman, Spiderman sau Batman. Prezintă lumea prin ochii unui copil de cinci ani, a cărui familie e într-un moment de răscruce. Mama sa e bolnavă, are nevoie de un transplant de inimă. Din poziţia sa, copilul nu poate face altceva decît să viseze că va fi super-eroul care o va salva pe mamă. Povestea curge bine, simţi îngrijorarea tatălui, simţi absenţa mamei, vezi cum copilul pregăteşte o surpriză familiei. Punctul culminant al filmului, însă, cel în care descoperim ceea ce pregătise puştanul, e ratat emoţional din cauză că e prea îngroşat - atît prin insistenţa camerei de a prinde şi de a reda mişcările copilului din unghuiri diferite (nu le repetă, doar le redă din apropiere, din unghiuri diferite - ceea ce contrastează cu felul în care aparatul de filmat a preluat pînă atunci întîmplările), cît şi prin folosirea unei piese care, probabil, trebuia să insufle spectatorului ceea ce povestea nu ar fi conţinut. O piesă a trupei Cinematic Orchestra. Tudor Giurgiu arată că ştie să povestească, însă e posibil ca tocmai el să fie uşor nesigur de această capacitate, caz în care e tentat să supraîncarce anumite clipe ale relatării sale. Astfel, povestea ajunge să fie slab gestionată chiar în momente cheie. Pe teme similare - probleme în familie, situaţii de rezolvat, nevoia de a exprima sentimente - Cristi Iftime (15 iulie) e mai natural şi mai sensibil în ceea ce spune.
 
În acest calup au mai rulat Apele tac, despre care am vorbit în relatările de la Timishort, Bora Bora, la care am să revin imediat şi Fata din Transilvania. Acesta din urmă e realizat de Sabin Dorohoi. În film joacă Maia Morgenstern, care nu reuşeşte să ofere o imagine solidă a unei transilvănence get-beget, graiul ei local fiind uşor studiat; de asemenea, Maia Morgenstern nu reuşeşte să exprime strălucit nici ambiguitatea pe care trebuie să o aibă personajul său - mama unei fete gata de măritat care nu îşi găseşte soţ, o femeie parşiv-seducătoare pe toată durata peliculei.
 
În Bora Bora, Ion Ion e căsătorit, e leneş şi, necontenit, lenea îl oboseşte suficient de tare încît să nu mai poată face nimic. Soţia îl mai pisălogeşte, el se face că plouă. Aşa că atunci cînd un neamţ îi propune o afacere - să cumpere o bucată de pămînt de la el, bucată pe care Ion să i-o cultive şi să i-o îngrijească -, tînărul o acceptă cu încîntare. Însă în spatele culturii de porumb e o cultură de plante mai puţin cuşer, ceea ce duce la intervenţia autorităţilor. Filmul e plin cu românisme simpatice, pe alocuri un pic prea exagerate pentru a considera povestea drept foarte bună. Rămîne, totuşi, una agreabilă, care, atunci cînd e privită cu relaxare, poate menţine starea aceasta în spectator.
 
Aseară a fost dat startul competiţiei TIFF, la cinema Victoria. Două filme de lungmetraj, precedate de două scurtmetraje din competiţia Shadows Shorts. Primul film din competiţia Umbre, cel mai celebru în acelaşi timp, a fost Night Fishing al fraţilor Park Chan-wook şi Park Chan-kyong. Filmat în întregime cu un IPhone4, filmul trage cu ochiul spre felul în care poate arăta o platformă youtube în viitorul apropiat, una dedicată utilizatorilor cu idei, care pot face filme interesante. Filmul înfăţişează o credinţă străveche de-a locului (Coreea de Sud), după care un suflet neîmpăcat trebuie să-i contacteze pe cei rămaşi în viaţă, cu speranţa că îşi poate afla liniştea odată ce discută cu ei. În acest context, autorii nu se iau în serios. Trecerea prin tradiţii, prin ritualuri specifice, e plină de ironie. Filmul începe cu un videoclip al unei trupe care cîntă o muzică asemănătoare vocal cu ceea ce face Tom Waits, iar instrumental cu ceea ce face Radiohead. Fiind vorba de IPhone, trecerea prin clip, trimiterea la internet, youtube, au rolul de a domoli povestea ulterioară, de a mai tăia din elanul metafizic al tradiţiilor misterioase ale locului. Ceea ce vedem în clipul iniţial - agitaţia solistului (parcă e Mick Jagger), delicateţea instrumentaţiei, coloritul naturii - devin pilonii care vor susţine povestea pescarului care prinde în cîrlig trupul unei tinere decedate.
 
Primul film din competiţie are un merit: vine din India şi e în contrast total cu ceea ce înseamnă cinematografia locală, Bollywood. Dincolo de asta, The Untitled Kartik Krishnan Project e o peliculă fără prea mari pretenţii. Vorbeşte despre ceea ce înseamnă să faci un film şi trece omagial prin preajma lui Tarantino (ca discuţii), Bunuel şi Lynch (ca stil, ca realizare). Pentru autorul său, Srinivas Sunderrajan, e un film semi-autobiografic, în care e înfăţişată tocmai naşterea filmului pe care îl urmărim în cinematograf. Cum trebuie să dea mită ca să poate filma, cum trebuie să fugă de autorităţi şi să stabilească programul filmărlor după timpul liber al actorilor săi, cum intervine neprevăzutul în realizare. E un mise-en-abîme care are umor, are discuţii inteligente, are şi naturaleţe, însă toate acestea sînt deja văzute în cinematografia occidentală. Mi-a amintit de Elevator al lui George Dorobanţu, iar filmul indian stă un pic mai bine decît filmul românesc.
 
Al doilea film din competiţie a venit din Ucraina (o coproducţie ucraineano-ruso-germană) şi se numeşte Innocent Saturday. Sîmbăta din titlu e cea în care a explodat reactorul nuclear al centralei de la Cernobîl, o zi în care Valeri, iubita sa şi prietenii lor ar trebui să renunţe la liniştea şi bucuriile tinereţii şi să fugă cît mai departe pentru a-şi salva viaţa. Cu toate că Valeri (cel puţin el) e conştient de ceea ce se petrece şi de pericolul la care se expun, tinerii nu părăsesc zona. Soarele de pe cer e prea frumos, tentaţia unui cîntec, tentaţia unui sărut şi tentaţia unei poveşti calde sînt ceva mai puternice. Un film slab, pe care deseori îl simţi chinuit - în redarea stărilor conflictuale existente între conducătorii centralei, de exemplu,- pe care deseori îl simţi prea idilic, păşunist, în prezentarea atitudinii tinerilor, un fel de Beatles locali faţă în faţă cu radioactivitatea. Filmul e realizat de Alexander Mindadze.

Descarcă programul TIFF, 2011 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 EducaTIFF este Cel Mai Bun Proiect Educaţional din România - Gala Premiilor în Educaţie, Comunicat de presă
 EducaTIFF e în cursa pentru Cel mai bun proiect educaţional la Gala Premiilor în Educaţie, 2011, Comunicat de presă
 Cinemateca TIFF: Filmele de la TIFF 2011 revin la Cluj şi Sibiu, Comunicat de presă
 Noaptea Albă a Filmului Românesc - o nouă ediţie de senzaţie, Comunicat de presă
 Impresiile FILM MENU de la TIFF 2011, Autori diverşi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer