TIFF 2011 - Lars von Trier şi competiţia locală, prin Shadows Shorts

M-am gîndit să schimb titlurile relatărilor mele de la TIFF, mi-era teama că atunci cînd voi ajunge la a şaptea zi de festival va trebui să mă odihnesc, nu să scriu. Adevărul e că filmele de pînă acum nu mi-au plăcut în mod deosebit, aşa că o să las deoparte anumite poveşti de pe ecran şi o să aştern aici poveşti care îmi trec prin minte peste zi. Acum, dacă e să fiu onest, filmele astea nici nu sînt catastrofe. Sînt filme de rutină, pe care în festival poţi să le vezi fără probleme, fiindcă e de aşteptat ca din treizeci-patruzeci de proiecţii, cîte pot fi văzute în zece zile, să nu găseşti mai mult de trei-patru filme puternice, memorabile (sau de colecţie). Însă, în afara unui festival, e foarte probabil ca aceste filme de rutină să vă dea impresia că timpul vizionării lor putea fi folosit cu mai multă înţelepciune.
 
Miercuri seara, în data de opt iunie la orele douăzeci şi treizeci de minute, la Fabrica de Pensule, va avea loc proiecţia filmelor selectate în Competiţia Locală. Eu vă recomand acest moment. Nu vă veţi forma o idee precisă despre ceea ce înseamnă film pentru tinerii clujeni - filmele au fost triate, vor fi proiectate numai o parte dintre filmele înscrise în competiţie (în jur de zece proiecte din aproape patruzeci înscrise). Însă veţi putea observa felul în care gîndesc filmul o parte din tinerii locului, veţi putea să discutaţi cu ei şi s-ar putea să descoperiţi anumite nume care ar merita să fie urmărite în cariera lor viitoare.
 
Cînd am aflat că TIFF-ul a fost plasat în întregime în luna iunie, faţă de ultimele ediţii, care începeau în mai, m-am gîndit că ar putea fi o decizie bună: speram că dacă vor fi două săptămîni distanţă între Cannes şi TIFF, organizatorii TIFF ar putea aduce cîteva filme prezentate acolo. Speram să vedem Melancholia la Cluj, după modelul de acum doi ani, cînd Antichrist a fost proiectat la finele festivalului. Reacţia organizatorilor de la Cannes în ceea ce-l priveşte pe Lars von Trier mi s-a părut de prost gust. Iar artistul danez mi-a devenit şi mai drag după toate încercările prin care a trecut pe Coasta de Azur. Cred că e o situaţie tristă pentru cinematografie şi artă în genere, dacă artiştii sînt cenzuraţi sau izgoniţi pentru că fac ceea ce natura lor îi predispune să facă: să gîndească şi să exprime ceea ce gîndesc. Motivele pentru care von Trier a fost pus la colţul infamiei ţin de faptul că are o conştiinţă liberă, care caută să cuprindă cît mai bine sensurile acestei lumi, în acord cu istoria şi cu traumele personale pe care istoria le-a sădit în viaţa autorului.
 
După cum declara într-un interviu pentru Die Zeit din noiembrie 2005, pînă la maturitate, von Trier a crezut că e fiu de evreu. Pe patul de moarte, mama sa i-a spus că tatăl lui adevărat nu e soţul ei, ci că l-a conceput cu J.P.E. Hartman, un compozitor danez simpatizant al nazismului. Mama sa îi spunea că ar trebui să se bucure, fiindcă tatăl său vitreg era un om fără ţeluri şi fără o putere deosebită. Toată povestea asta l-a întristat pe von Trier. Şi, în asemenea condiţii, cînd realizezi că în spatele istoriei tale stau extreme ale civilizaţiei secolului douăzeci - evreii sau naziştii -, cred că e normal să cauţi să meditezi asupra implicaţiilor pe care le are situaţia acesta asupra firii tale. Să vezi cum poţi privi istoria din noua perspectivă care îţi este dezvăluită. Ori e o treabă îndoielnică să vezi că un artist e declarat persona non grata pentru că îşi exprimă traumele, viziunile sau neliniştea.
 
Ce mă surprinde pînă acum în festival e competiţia Shadows Shorts, mult mai atrăgătoare decît cea de anul trecut şi mult mai bună decît competiţia oficială a festivalului de anul acesta. Au fost prezentat patru scurtmetraje în Shadows Shorts pînă acum, toate foarte competitive din punct de vedere calitativ. Competiţia oficială, în schimb, după patru proiecţii, pare mult mai slabă decît cea de anul trecut. Sper că festivalul îmi va face în ciudă şi îmi va arăta că judecata inductivă nu e cea mai potrivită atunci cînd vine vorba de un eveniment care nu şi-a afirmat încă toate instanţele.
 
Filmele din Shadows Shorts de aseară au fost Deus Irae şi Danny Boy. Primul e o producţie argentiniană, cu o echipă care se ocupă de exorcizări prin metode neconvenţionale. Lovesc cu lămpi figurile celor care trebuie eliberaţi de diavol, taie capete cu macete şi, la nevoie, pot face apel la gheare precum cele pe care le are personajul din Wolverine. Ultra violent, cu efecte speciale de top şi cu o realizare de film-de-categorie-B, Deus Irae a fost un festin horror. Danny Boy e o producţie poloneză, realizată de unul dintre cele mai importante studiouri de animaţie din lume, SeMaFor. Filmul reprezintă o atitudine critică la adresa lumii actuale, o lume fără cap, o lume care nu mai gîndeşte. O lume în care trebuie să mergi după turmă - trebuie să renunţi la cap - pentru a avea acces la normalitate, la atenţie sau dragoste.
 
În comeptiţia mare a festivalului a fost proiectat şi un film care merită reţinut. The Imperialists are Still Alive! e un film american realizat de Zeina Durra. Vorbeşte despre lumea artiştilor şi a galeriilor de artă contemporană, despre fiţele şi figurile pe care le poţi întîlni acolo. Despre cum arta şi artiştii se snob-izează în cadrul societăţii. În paralel, discursul filmului se îndreaptă spre politic şi urmăreşte reacţiile Occidentului la conflictul din Israel şi Liban din iulie 2006. Personajul principal feminin al filmului, de cetăţenie franceză, are un frate prins pe teritoriul Libanului şi urmăreşte conflictul cu speranţa că acesta va putea fi evacuat de către autorităţile franceze. Filmul e plin de umor, are replici inteligente, marchează neostentativ snobismul specific galeriilor de artă (apropo de Fabrica de Pensule, şi pentru latura aceasta merită să veniţi la proiecţia de miercuri), iar problema politică o abordează sine ira et studio, indiferent care ar fi partea implicată în conflictul respectiv. Dacă vă interesează tratările independente americane - unele mai puţin mainstream (faţă de Somewhere al Sofiei Coppola, de exemplu), nu şi neconvenţionale, însă -, nu ocoliţi povestea acesta.
 
Însă puteţi ocoli fără probleme proiecţia secundă a zilei de ieri în ceea ce priveşte filmele aflate în competiţie. The Silence (Das letzte Schweigen, în original) e o producţie germană construită în stilul unei meditaţii cinematografice hollywoodiene despre crimă şi ispăşire, despre conflicte morale şi conştiinţă de sine. Are secvenţe răsărite - cum sînt cele în care se petrec crimele -, însă are şi mult balast sub forma unui du-te-vino investigativ tare demonstrativ şi, tocmai de aceea, previzibil, sau sub forma unor treceri prin bucătăria unei familii (cea a cărei fiică ajunge să fie victimă în film), pentru a vedea în ce măsură activitatea de părinte mai e asumată corespunzător în zilele noastre. Plus un final enervant, cu o apropiere lentă de chipul unuia dintre personajele vinovate ale poveştii, care ar trebui să ducă spectatorul pe culmile reflecţiei asupra moralităţii, asupra abandonării societăţii în braţele răului. Prea didactic pentru a putea fi luat în serios.
 
Am văzut şi un film despre adolescenţi, din seria Wasted Youth, nou-înfiinţată la TIFF. Les amours imaginaires, realizat de Xavier Dolan, un tînăr de douăzeci şi doi de ani, care e şi actor în film. După cum îl caracteriza prietena mea, Les amours... e numai bun să îţi scoţi iubita şi să o săruţi aproape două ore. E plin de muzică bună - The Knife, Fever Ray, House of Pain - care predispune la aşa activitate delicată.