Ulrich Seidl s-a născut în 1952, la Viena, într-o perioadă în care consecinţele celui de-Al Doilea Război Mondial erau încă vizibile la tot pasul. La vîrsta de trei ani, s-a mutat împreună cu părinţii în provincie, la nord de Viena. A făcut doi ani de şcoală la internatul iezuit din Kalksburg, o perioadă care l-a marcat pentru tot restul vieţii. După ce a lucrat în diverse locuri, ca paznic de noapte, ca magazioner sau şofer, în 1978 Seidl s-a înscris la Academia de Muzică şi Artă Dramatică a Universităţii din Viena, secţia film şi televiziune. Acolo şi-a realizat, la vîrsta de 26 de ani, şi primul film de scurtmetraj (Einsvierzig/Un metru patruzeci). Din cauza unei presupuse reproduceri neprincipiale a imaginii protagoniştilor în cel de-al doilea film al său, Der Ball/Balul), s-a ajuns la proteste vehemente din partea profesorilor, astfel încît Seidl s-a văzut nevoit să părăsească Academia de film înainte de vreme. Totodată, filmul a devenit primul său mare succes de public. Seidl lucrează la limita dintre filmul artistic şi cel documentar, îmbinînd conştient distribuţia profesionistă cu jocul actorilor amatori.
Filmele lui Seidl au participat la numeroase festivaluri internaţionale, au obţinut premii şi au fost omagiate în retrospective. Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia, în 2001, obţinut cu filmul Hundstage (Zile de cîine), demonstrează prestigiul internaţional de excepţie de care se bucură creaţia sa cinematografică. Începînd din 2001, Seidl a predat, ca profesor invitat, la Facultatea de Arte Vizuale din Hamburg şi la Academia de Film şi Televiziune din Berlin. În 2002, s-a întors pentru un semestru - de astă dată ca profesor - la Viena, la Academia de Muzică şi Artă Dramatică, secţia film şi televiziune. Din 2006 i s-au încredinţat clase de maestru şi seminarii la FAMU, în Praga, la Academia de Film şi Televiziune din Berlin, precum şi în cadrul a numeroase festivaluri (Festivalul de film documentar CPH:DOX, de la Copenhaga, DocPoint Helsinki Documentary Festival ş.a.). Seidl trăieşte şi lucrează la Viena, ca autor de film, regizor şi producător.
Spectatorul filmelor lui Seidl se vede confruntat în permanenţă cu scene pline de lucruri neplăcute, dacă nu chiar insuportabile. E vorba despre scene desprinse din acele domenii ale vieţii de care un regizor arareori îndrăzneşte să se apropie. "Niciodată n-am privit atît de direct iadul la cinema", a spus Werner Herzog după vizionarea filmului Tierische Liebe (Iubire animalică). În legătură cu afirmaţia scriitorului Gerhard Roth, cum că estetica urîtului joacă un rol central la Ulrich Seidl, regizorul făcea următoarea remarcă: "E adevărat că urîtul exercită o anumită fascinaţie asupra mea, iar kitschul mi se pare oricum foarte amuzant. Totuşi, ceea ce vreau să sugerez e că urîtul reprezintă regula şi frumosul excepţia".
Filmul Iubire animalică este un exemplu concludent pentru modul în care regizorul ştie să-şi conducă privitorul în lumi dintre cele mai ciudate. Acest film frizează limitele decăderii umane: ce se întîmplă atunci cînd un om nu se mai descurcă în reţeaua determinărilor sociale şi, căutînd o cale de ieşire din umanitate, ajunge să-şi găsească cel mai bun tovarăş într-un animal şi să-şi proiecteze asupra lui nu doar aspiraţiile, dorinţele şi nevoile, dar şi iubirea. Filmul pătrunde pînă în intimitatea cea mai profundă a acestor crescători de animale, neocolind încărcătura libidinală pe care o capătă uneori relaţiile lor cu prietenii patrupezi. Iubire animalică este a treia producţie cinematografică a lui Ulrich Seidl.
Regizorul şi-a făcut debutul în cinematografele austriece cu filmul Good News. Von Zeitungskolporteuren, toten Hunden und anderen Wienern / Good News. Despre vînzători de ziare, cîini morţi şi alţi vienezi. Aici el se apleacă asupra a două lumi total diferite, ce coexistă totuşi în acelaşi oraş: Viena de la sfîrşitul anilor '80. În fiecare seară, pe străzile din Viena, imigranţi egipteni şi indieni vînd ediţiile de seară ale marilor cotidiene. Ei reprezintă una dintre lumile acestui film. Cititorii ziarelor constituie cealaltă lume. Regizorul îşi însoţeşte personajele la treburile lor zilnice şi în timpul liber. Pentru a sublinia discrepanţa frapantă dintre cele două lumi, Seidl se serveşte de mijloacele "reprezentării simplificate", ale minimalismului şi ale clişeului. Şi în acest film întîlnim una dintre obsesiile regizorului: e evidentă slăbiciunea sa pentru cele mai neverosimile modele de tapet.
"Oameni în faţa unui tapet" - această imagine revine aproape în toate filmele lui Ulrich Seidl. De cele mai multe ori, protagonistul, aproape întotdeauna un actor neprofesionist, priveşte direct spre cameră şi povesteşte.
Se pare că modelele de tapet l-au obsedat pe artist încă din timpul copilăriei petrecute în nordul sărăcăcios al Austriei, locul unde se desfăşoară acţiunea celui de-al doilea film al său: Mit Verlust ist zu rechnen (E de aşteptat să pierdem). Ne aflăm la graniţa dintre Austria şi Cehia, ţări despărţite pînă nu demult de garduri de sîrmă ghimpată şi de controale vamale severe. Un bătrîn şi-a pierdut de curînd soţia. Printr-un binoclu, priveşte dincolo de graniţă, unde observă nişte surori care-şi duc traiul în condiţii dintre cele mai grele. Filmul are o atmosferă sumbră şi, ca în multe alte creaţii ale sale, regizorul a ales să filmeze pe o vreme deosebit de mohorîtă. Oamenii aflaţi de o parte şi de alta a frontierei nu se vor întîlni niciodată.
Nici în ultimul său lungmetraj - Import/Export - cei doi protagonişti nu se întîlnesc: Paul, rămas fără slujbă, care pleacă din Austria împreună cu tatăl său ca să monteze automate de joc în Europa de Est, şi Olga, o tînără din Ucraina, care îşi găseşte pînă la urmă de lucru într-o clinică geriatrică din Austria. Şi aici spectatorul va regăsi tapetele şi kitschul ţipător, dar şi peisajele industriale dezolante. Seidl pătrunde, ca de obicei, în cele mai intime momente ale oamenilor. Pentru că a fost chestionat foarte des pe această temă, cameramanul cu care a lucrat la Import/Export, Ed Lachmann, afirmă: "În ce mă priveşte, cred că Seidl dezvăluie momente foarte intime ale oamenilor, pe care nu simţi neapărat nevoia să le vezi. Momente pe care fiecare le trăieşte pentru sine. Cred că acest lucru dă atîta eficacitate manierei sale de a povesti. Îl consider un regizor foarte moral. Modul lui de a spune o poveste e foarte moral, fără ca el însuşi să fie un moralist. Mi se pare un lucru foarte dificil şi, de la Kieslowski încoace, nu cred că a mai existat vreun regizor care să facă aşa ceva. Seidl îţi arată lucruri prin prisma tipului său personal de morală, fără să ţină predici spectatorului. Pleacă de la premisa că spectatorul e suficient de inteligent ca să decidă singur cum percepe un anume lucru".În cele şapte filme de lungmetraj, patru documentare de televiziune şi două scurtmetraje, ce pun foarte bine în evidenţă evoluţia consecventă a regizorului, există multe aspecte abisale, dar şi manierisme, realitatea şi ficţiunea se întrepătrund, iar reacţiile spectatorilor sînt cît se poate de diferite, respingerea şi admiraţia fiind doar două atitudini extreme în încercarea de a te apropia de opera lui Ulrich Seidl, un regizor care afirmă el însuşi că intenţionează să-i tulbure pe oameni cu filmele sale.