Când asculţi Fleet Foxes, un lucru e cert: oamenii ăştia iubesc muzica şi iubesc să facă muzică. Sinceritatea lor modestă, fără pretenţii, deşi uncool, a fost cea care i-a ajutat să îşi câştige un public. Folk-rockul luminos de pe albumul de debut era familiar într-un fel plăcut, pentru că îi lipseau vanitatea şi aroganţa care descriu multe din proiectele musicale actuale. Noul disc, Helplessness Blues, e mai întunecat şi mai nesigur, adăugând umbre şi nuanţe acelui sound senin şi curat de la începuturile trupei. Schimbarea de tonalitate reflectă traseul tumultos parcurs de artişti în crearea albumului, cu piese întregi aruncate la gunoi înainte încă de a fi mixate. Pana creativă, însă, a dat, în cele din urmă, roade. Şi ce roade! Helplessness Blues e, cu siguranţă, mai adânc, mai încâlcit, mai complex decât debutul de tip blockbuster.
Versurile lui Robin Pecknold sunt încercările lui de a rezolva puzzle-uri personale, întrebări mari despre viaţă şi iubire, care nu îşi găsesc răspunsurile, ci, dimpotrivă, dau naştere mereu altor întrebări. Pe cea mai intimă piesă de pe album, Someone You\'d Admire, Robin Pecknold contemplă impulsurile contradictorii de a iubi şi de a distruge, acompaniat doar de acorduri line de chitară şi de armonii frugale. Deşi explorează fără milă cele mai intime sfere ale incertitudinii şi radiografiază emoţii fragile, albumul nu cade în capcana autoindulgenţei. În mijlocul haosului, acelaşi puternic simţ al empatiei, care îi făcea pe oameni să se îndrăgostească de Fleet Foxes în 2008, face ca obsesiile individuale ale lui Pecknol să fie expresii ale unor sentimente universale.
Foo Fighters: Wasting light
"Acestea sunt celebrele mele ultime cuvinte" ne anunţă Dave Grohl pe prima piesă a mult aşteptatului album Foo Fighters. Greu de crezut, însă, că acesta este un album de adio. Nu cred că Wasting Light marchează începutul sfârşitului, ci mai degrabă o întoarcere la rădăcini a trupei. Cea mai bună dovadă sunt piesele old-school Dear Rosemary şi Back and Forth, pe care Grohl cântă, deopotrivă, vulnerabil şi sigur pe sine, amintindu-le celor mai vechi fani de ce au început să le cumpere albumele. Wasting Light nu e, însă, o simplă călătorie în timp. De la emoţiile dezbrăcate, expuse de pe balada I Should Have Known la nebunia metal şi acel particular simţ al umorului de pe White Limo, Foo Fighters demonstrează că mai au multe de spus în muzică. The Foos luptă încă, dar, în realitate, au câştigat demult bătălia.
Architecture In Helsinki: Moment Bends
Dacă Architecture In Helsinki greşesc cu ceva, e faptul că tot încearcă să devină adulţi, când le vine atât de bine copilăria. Primele două albume ale trupei sunau ca şi cum o mână de elevi isteţi ar fi pornit o revoltă în sala de muzică după ore, prostindu-se cu toate instrumentele pe care le aveau la îndemână. Deşi copilăros, nu sunau rău, erau nişte experimente ludice foarte reuşite, doar că membrii trupei simţeau nevoia unui sound mai matur. Aşa s-a născut sunetul mai ordonat al celui de-al treilea album, pentru ca 2011 să aducă pop-ul bine şlefuit şi rafinat de pe Moment Bends. Au schimbat registrul, dar nu şi-au pierdut acel farmec copilăros care i-a ajutat să se diferenţieze în peisajul indie.
Panda Bear - Tomboy
De la bun început, proiectul Panda Bear al lui Noah Lennox a fost gândit ca o cale de a face muzica "dificilă" să pară radio-friendly, de a traduce mişcările experiementale unei audienţe largi şi prea puţin interesate. Lennox face asta, folosind compoziţii şi texturi aproape respingătoare pentru a sculpta unele dintre cele mai atrăgătoare piese ale erei sale. Tomboy este cel de-al patrulea album solo al lui Lennox ca Panda Bear şi probabil cel mai neverosimil experiment al său de până astăzi. Artistul are incredibila capacitate de a face muzică deopotrivă nepământească şi familiară-încă-de-la-prima -ascultare, iar acest nou disc o demonstrează cel mai bine. O să îi dezamăgească pe fanii Panda Bear care sperau ca acesta să vină cu ceva mai puţin accesibil, mai ermetic şi care să îl separe pentru totdeauna de valul bedroom pop. Tomboy e deopotrivă uşor ca o vacanţă de vară şi spiritual ca o meditaţie budistă.
Beastie Boys: Hot Sauce Committee II
Ascultând Hot Sauce Committee, e greu să nu te gândeşti la câţi ani au cântat împreună cei de la Bestie Boys şi cum, surprinzător, parteneriatul lor muzical pare încă bazat mai mult pe ideea de prietenie decât pe structura unui business. Cele 16 piese de pe noul disc spun povestea trupei mai bine decât ar putea să o facă orice documentarist. Nu ne-am putea imagina sub nicio formă cultura pop a anilor '90 fără Ad-Rock, MCA sau Mike D. Pe atunci, nu erau cei mai bine vânduţi artişti şi nici nu au aterizat pe cele mai multe coperte de reviste, dar au reuşit să demonstreze că o constelaţie de obsesii (hip-hop-ul timpuriu, cultura trash şi hardcore, televiziunea anilor '70, pantofii sport vintage, skateboarding şi discurile vinil) poate fi transformată într-un veritabil mod de viaţă, ba chiar unul coerent din punct de vedere estetic.
Fujiya & Miyagi: Ventriloquizzing
Sculptând artistic piese aparent mecanice, Fujiya & Miyagi sunt un curios hibrid de timpuri şi spaţii. Dau lumii groove-uri ce amintesc de "motorik"-a Germaniei anilor 70, dar şi funk alb răpit parcă din cluburile newyorkeze ale anilor 80. Ceea ce nu îi face, însă, retro. La fel ca James Murphy sau LCD Soundsystem, felul în care asimilează toate fărâmele de inspiraţie este ceea ce îi face demni de atenţie. Cel de-al patrulea album al trupei, Ventriloquizzing îi găseşte în cel mai experimental cadru de până acum, deşi, cu siguranţă, nu au lăsat în urmă estetica dance. Mărturie stau Cat got your Tongue sau Yoyo, pe care şoaptele lui David Best sună a presentiment sinistru. Dar, graţie producătorului Thom Monahan, care a lucrat şi cu Devendra Banhart sau Vetiver, o nouă paletă de texturi intră în scenă. De pildă, Spilt Milk începe kraftwerk-ian, după care devine din ce în ce mai ciudată. La fel se întâmplă cu Pills, pe care trupa construieşte o excentricitate psihedelică-electronică, cu parfum de anii '60.
Cât despre versuri, Best are grijă să le şoptească pe cât de distant se poate. Interpretarea lui, sinistră, admonestantă, nu le investeşte cu semnificaţii mai grele decât cele evidente. Nu te obligă să sapi după sensuri şi nici nu îţi recomandă să o faci. Şi totuşi, Best are un fler excelent pentru satira minimală, chiar dacă, pe alocuri, tinde să confunde adâncimea cu redundanţa. Ştim cu toţii că Fujiya & Miyagi nu sunt japonezi, dar nu de puţine ori, versurile lui Best par să fie fraze englezeşti scoase dintr-un ghid de conversaţie ("you don't know which side your bread is buttered on," "you go up and go down like a yo-yo"). Pe bass-ul pulsant al ultimei piese, "Universe", Best repetă obsesiv "you love to hear the sound of your own voice". Pe un album mândru să îi ridiculizeze pe cei trăncănitori, măcar Best e suficient de sincer cu sine, încât păstrează ultimul glonte pentru el însuşi.