Scrisoare de iubire pentru Alexandria - Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2011

Alexandria... Alexandria... Alexandria... ştiu că nu am fost niciodată bună la geografie. Deci, să mai încerc o dată: Alexandria... Eu: Auzi, câte ore faci de la Bucureşti până la Alexandria? Andi: O oră şi un pic. Eu: Atât de puţin. Andi: Exact, atât de puţin.

Nu mai fusesem niciodată la Alexandria, nu ştiam unde se găseşte pe harta României... dar ceva tot ştiam. Că încă din liceu, pe când participam la un festival de teatru pentru amatori (elevi) în limba engleză din Arad-ul meu natal, exista o trupă de tineri actori foarte buni din Alexandria, pe care îi aşteptam cu mare nerăbdare şi dorinţă de a vedea ce ne-au mai pregătit. Deoarece spectacolele lor erau ca un tort făcut cu drag de mama pentru ziua mea de naştere. Adică foarte bune.

În ultimii ani, auzisem din guri înţelepte că există un "Festival de Teatru Tânăr" la Alexandria. Că este o iniţiativă foarte curajoasă. O bătălie dusă pentru teatru. ÎN NUMELE TEATRULUI. Pentru ca într-un oraş relativ mic cu o Casă de Cultură şi nu cu un Teatru, să existe totuşi TEATRU. Un teatru al tinerilor, al celor care au contractat microbul acesta şi nu au găsit până în prezent un leac.

În sfârşit ajungem la Alexandria, la restaurantul "Conciato". Primirea excelentă, m-am simţit ca o vedetă. Şi nu sunt. Oameni calzi, normali, lipsiţi de nervi şi de uzura zilnică bucureşteană, repet OAMENI NORMALI. Iar atmosfera mi-a redat avântul pe care îl crezusem pierdut printre foile cărţilor despre teatru. Dar de fapt există în fiecare dintre noi. Tinerii - spun tinerii de parcă eu aş fi bătrână - m-au ridicat la rangul de persoană foarte importantă, m-au investit cu acest titlu destul de periculos pentru că te obligă să nu dezamăgeşti. Să nu TE dezamăgeşti. M-am regăsit în ei, probabil şi ei au avut discuţii asemănătoare celor pe care le-am avut eu cu mama în clasa a XII-a, atunci când mi-a interzis să mai continui în trupa de teatru în care eram, deoarece BACALAUREATUL se apropia şi mamei i se părea că teatrul era ceva care îmi distrăgea atenţia. I-am replicat: "Plec de acasă". Şi n-a mai avut ce face, s-a obişnuit cu ideea, iar la primul spectacol de după cearta noastră, mi-a cerut iertare pentru că nu ştia ce talent zace în mine.

Nimic nu a fost imposibil în Alexandria, tot ce am auzit a fost: "se rezolvă, nu-i nici o problemă, totul va fi bine". Din partea lui Alexandru Ion, al lui Alexandru din Alexandria. Un nume care nu ar fi putut să fie mai potrivit, deoarece el este unul dintre iniţiatorii festivalului "Ideo Ideis".

Revenind la firul poveştii mele.

Spectacolul nostru, XXL (Fat Pig). Sala se umple până la refuz de tineri. De prieteni, de necunoscuţi, de oameni avizaţi în ale teatrului, de novici... de oameni iubitori de TEATRU. Reacţiile publicului sunt explozive, erup ca un vulcan bine încins. Pulsul nostru se accelerează datorită acestor reacţii. Şi poate să-mi spună oricine că nu e aşa... s-a întâmplat datorită faptului că aceşti tineri deţin generozitatea de a se uita la un spectacol cu sinceritate şi cu îngăduinţă, nemăcelărindu-l precum se întâmplă încă din fază incipientă cu criticii sau cu oamenii de teatru. Recunosc că îmi doresc să redevin ca ei, să nu analizez ce am văzut atât de amănunţit şi să mă dezic de tot ce am citit. Să guşti ce ţi se oferă. Dar eu sunt deja poluată. Nu se mai poate face nimic în cazul meu. Lor le-aş spune să îşi păstreze mereu sufletul deschis la orice provocare din exterior şi să nu se lase ispitiţi de părerile altora, oricât de importanţi ar fi aceia. Individ înseamnă unic, deci unicitatea ar trebui să se regăsească şi în gândire.

După spectacol am retrăit din nou sentimentul expus mai sus, cel de vedetă... vedetă în ochii temători ai tinerilor participanţi. Temători ca atunci când te duci la o mare personalitate să-l rogi să-ţi scrie ceva pe un şerveţel.

I-am spus şi lui Alexandru Ion că festivalul miroase a festival internaţional şi poate că nu m-am făcut bine înţeleasă. Miroase a normalitate, a prietenie, a iubire, a generozitate. A tabără de creaţie. În care există şi relaxarea faptului că e vacanţă, dar şi seriozitatea faptului că trebuie să creezi şi să prezinţi ceva. Am fost invidioasă pe cei care au rămas mai departe. Dacă ştiam că e atât de minunat poate reuşeam şi eu să rămân.

Nu e ca un festival oarecare. Parcă toţi oamenii erau mult mai relaxaţi şi mai prietenoşi decât în Bucureşti. Mi se pare că Bucureştiul nu este capabil să dezvolte relaţii similare cu cele întâlnite la Alexandria. Dovadă stau personalităţile pe care le-am cunoscut acolo... adică aceia care recunosc valoarea lucrurilor curajoase. Şi eu eram aidoma tinerilor participanţi. Sorbeam cuvintele lui Cătălin Ştefănescu, pe care îl admiram nespus din "Garantat 100%", emisiunea sa de la televizor, şi nu îmi venea să cred cât de halucinant de normal este faţă de mine, mă cunoscuse în ziua respectivă. Atmosfera generatoare de discuţii interminabile despre tot şi toate, dar şi despre faptul că fiecare are dreptul să aibă o părere proprie. Şi că aceasta este luată în considerare sau dezbătută. Am spus dezbătută. NU contestată. Asta e marea diferenţă. Faptul că nu am întâlnit obsesia de a-ţi impune morţiş punctul de vedere. Că nimeni nu a venit pentru a-şi etala cunoştinţele generale sau vaste, ci numitorul comun a fost păstorirea tinerilor iubitori de teatru.

Nu e puţin lucru ce am aflat la Alexandria, felul în care m-a marcat. În scurtul timp pe care l-am petrecut acolo am întâlnit oameni incredibil de dăruiţi organizării acestui eveniment. Am fost respectată, la rându-mi am respectat.

Într-o perioadă în care spitalele fuzionează unele cu altele spre nenorocirea bolnavilor... în care nimeni nu mai ştie ce să facă pentru a supravieţui... există un DON QUIJOTE... un Festival... care supravieţuieşte frumos într-un orăşel în care când e cald e cald. E CALD DE BUNĂTATE ŞI DE UMANITATE. Mie cel puţin mi-a redat speranţa şi aplombul de care aveam nevoie pentru a-mi menţine optimismul viu.

Până şi oboseala acumulată la Alexandria avea ceva ca pe "furiş". Se strecura uşurel pe sub pielea-mi, dar nu voia să mă doboare decât la întoarcerea în Bucureşti. Pentru anumite lucruri trebuie să rişti, iar eu am riscat pentru Alexandria. Adică am lăsat organizarea mea obsesivă la o parte... cea care sună cam aşa: cu cine mă întorc la Bucureşti? aş mai rămâne în noaptea de după spectacol aici, dar unde dorm???... de unde pot lua autobuz spre Bucureşti???... etc... etc... un obositor etcetera. Toate s-au soluţionat ca prin magie. Aş fi regretat amarnic să nu acumulez tot ceea ce conţin acum, datorită acestui miracol.

Mă înclin în faţa acestui eveniment, doresc să devină mult mai vast şi cunoscut şi îmi doresc ca la anul să mă număr printre voluntari. Să fiu implicată şi mai mult. Să iau pulsul pe perioada întregului festival.

Cu drag,
Raluca Vermeşan.