(Pictură de Edgar Ende, tatăl lui Michael Ende, autorul romanului-basm Momo)
Treceam clasa a 12-a. Venea bacul. Panică? Nu. Eu eram la Ideo Ideis. Era primul an de existenţă a trupei mele, Limelight. Patru la număr, eu şi omuleţii mei participam cu un spectacolaş drăgălaş care se numea Almost, Maine. Silvana Mihai şi Alexandru Voicu, pe care îi stiam deja de un an, participau cu un alt spectacolaş drăgălaş, Momo. Azi suntem colegi şi prieteni. Au trecut patru ani de atunci, între timp am lucrat spectacole împreună şi mai avem şi altele în lucru. Ceea ce este neschimbat e că, după patru ani, noi vom juca în continuare aceste două spectacole. Cumva, universul le-a aranjat pe toate şi, în anul nostru de licenţă, le-am reluat pe ambele. Ei - Momo, Eu - Almost, Maine. Mai mult, avem premieră în aceeaşi zi, pe 20 noiembrie 2014. Ei la Teatrul Excelsior, eu la Teatrul de Artă, ambele din Bucureşti. Mie una mi se pare magic, de fiecare dată când mă gândesc la asta. Ceva îmi spune că avem o conexiune aparte.
Atunci, la Ideo Ideis, venisem cu convingerea fermă că nimic nu poate fi mai emoţionant decât spectacolul nostru. Mă gândeam, totuşi, cu groază, că Atelierul de Teatru, trupa cu cel mai mare renume din festivaluri, are spectacol în aceeaşi zi cu noi. Ştiam că vor face ceva grandios, îi văzusem cu un an înainte. Şi ştiam că ceva îi uneşte mai mult decât pe noi, şi acel ceva era Lenuş Moraru, zâna cea bună, care şi astăzi se ocupă atât de Atelier, cât şi de foştii Atelier. Pentru că, pentru ea, foştii nu devin niciodată foşti.
Pentru unii e importantă competiţia. În mod normal, în teatru nu ar trebui să existe (critic îţi eşti doar tu pentru prestaţia din fiecare seară, doar tu ştii ce trebuia să fie şi dacă a fost sau nu). Din 2014, competiţia nu mai există la Ideo Ideis. Dar pe atunci era. Şi, pentru unii dintre colegii mei, conta foarte mult premiul. Pentru că îi valida în faţa părinţilor ca viitori actori. Fără el, nu puteau convinge că asta e calea cea mai bună pentru ei. Aşa că, dupa prestaţia trupei Brainstorming (Scene din viaţa insectelor), deja aveam emoţii pentru ei.
Atelierul a jucat chiar înaintea noastră. Am intrat acolo decisă să nu îmi placă. Aşa e când ştii că unii sunt prea buni, vrei să nu-ţi placă, măcar o dată! Şi am ieşit de acolo schimbată. Şi ca om, şi ca viitoare actriţă. Mi-am regăsit copilăria şi bucuria de a trăi, atât pe scenă, cât şi în viaţa de zi cu zi, bucurie pe care o pierdusem dintr-o înverşunare prostească de a fi bună în tot ceea ce făceam. Am văzut doi copii de 17 ani făcând teatru aşa cum nu am mai văzut niciodată, nici până atunci şi nici măcar până acum. Nu pot să îl numesc teatru profesionist pentru că nu era asta, şi tocmai asta era frumos. Avea magia a tot ceea ce nu ştii că o să se întâmple, candoarea a tot ceea ce nu s-a depus încă pe sufletele actorilor profesionişti şi ceea ce eu numesc "the spectacular now". Ştiam că or să radă toate premiile şi era firesc să fie aşa.
A fost pentru prima oară în viaţa mea când spiritul meu competitiv a cedat în faţa miracolului scenei. M-am lăsat vrăjită până la capăt. Apoi, am avut noi spectacol. Şi, în ciuda certurilor de la ultimele repetiţii, în scenă ne-am iubit ca nişte copii naivi şi curaţi, în fiecare clipă. Şi numai datorită lor. A fost şi prima oară când am luat-o pe Silvana în braţe. Nu îndrăznisem să mă apropii de ea până atunci, mi se părea înfumurată. Între timp, mi-am dat seama că e doar mai ciudăţică, e mai Momo, aşa. Şi am ajuns chiar s-o iubesc. Acum, Momo e prietena mea cea mai bună. Iar Gigi e prietenul meu cel mai bun. Doar că sunt aşa de ocupaţi cu repetiţiile că abia aştept să se producă pe scena teatrului Excelsior şi, pe urmă, să pot să plec şi eu din oraşul Almost, statul american Maine şi să îi iau şi eu in braţe din nou, că tare dor mi-e de ei.
Spectacolul va avea avanpremiera miercuri, 19 noiembrie 2014, ora 19.00 şi premiera joi, 20 noiembrie 2014, ora 19,00, la teatrul Excelsior, Bucureşti.