În 2011, trupa Atelierul de Teatru din Botoşani, a prezentat pe scena Festivalului Ideo Ideis spectacolul Momo sau Strania poveste a hoţilor de timp şi a copilului ce le-a înapoiat oamenilor timpul furat, de Michael Ende, în regia lui Lenuş Teodora Moraru. În rolurile principale jucau atunci liceenii Silvana Mihai şi Alexandru Voicu. Spectacolul a fost ovaţionat în pricioare, a primit premiul pentru cel mai bun spectacol şi premiul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, care a constat în invitaţia de a fi jucat la Sibiu, în cadrul festivalului. În noiembrie 2014, la teatrul Excelsior din Bucureşti, Lenuş Teodora Moraru este aproape de finalizarea unui nou spectacol după Momo, de Michael Ende, cu tinerii studenţi ai UNATC Silvana Mihai şi Alexandru Voicu în rolurile principale, alături de experimentaţi actori ai teatrului Excelsior. În lumea Ideo Ideis, Momo a rămas un spectacol legendar, despre care cei care l-au văzut vorbesc cu drag în fiecare an. În aşteptarea avanpremierelor ce vor avea loc în noiembrie 2014, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, i-am invitat pe câţiva dintre cei care au văzut spectacolul din 2011 să îşi amintească. (Redacţia LiterNet)
(Momo, desen de Ileana Surducan)
Nu sunt partizană. Am fost în trupa de liceeni Atelierul de teatru şi încă sunt acolo, deşi nu mai sunt la liceu, cu disperarea cu care te agăţi de cele mai frumoase momente din viaţa ta, sperând să le retrăieşti, chiar dacă nu mai joci sau generaţiile care vin după tine nu mai ştiu exact cine eşti şi ce rol ai avut în nuştiucare spectacol. Îi iubesc pe oamenii care constituie această trupă, chiar dacă nu am împărţit decât câteva momente împreună, sau patru ani, sau zece ani, sau i-am văzut pe scenă şi i-am aplaudat, sau mi-au fost a doua pereche de părinţi. Scriu acest text încercând să radiografiez un cutremur şi aflându-mă, totodată, adânc în rocile acestui pământ, aproape de epicentru. Şi ca să le spun oamenilor că aceşti tineri merită văzuţi şi încurajaţi. Nu pentru că am fost EU acolo, ci pentru că oricine poate fi acolo şi poate simţi acest cutremur.
La vârsta de cinci ani (şi şapte luni, precis!) am încetat să mai cred în basme, atunci când am învăţat să scriu şi să citesc şi atunci când am aflat că Moş Crăciun e, de fapt, mama. Revelaţia a constat în faptul că poveştile sunt doar nişte cuvinte, pe care le poate scrie orice copil ca mine, şi nu tăbliţe cu legi dumnezeieşti lăsate de zei ca să fie auzite de oameni, iar creaturile magice sunt doar nişte actori costumaţi. Atunci a început epoca raţională pentru mine şi singurele opere care mai scăpau de raţiunea mea ucigătoare de copil erau desenele animate, pe care încă nu mi le puteam explica pe deplin. Atunci am şi început să scriu şi am continuat să o fac până acum. La 15 ani am intrat în Atelierul de teatru şi am început să mă zgudui odată cu ei, iar la 18 ani am jucat în spectacolul Momo sau strania poveste a fetiţei care le-a înapoiat oamenilor timpul pierdut.
Eram după ore, într-o marţi, şi am intrat în sala de geografie, acolo unde ne strângeam ca să repetăm. Era după-amiaza, soarele de sfârşit de octombrie încălzea praful de cretă din atmosferă şi trecea prin perdele bej-kaki până în părul lui Lenuş Teodora Moraru, coordonatoarea noastră care ţinea nişte hârtii în poală şi vorbea cu cineva despre romanul ăsta... al unuia, Michael Ende, care cică e foarte tare, pe care l-a recitit acum şi s-a tulburat profund, pentru că şi-a amintit de nuştiucine... Mă rog, Lenuş are darul de a vorbi foarte emfatic despre chestiile care o entuziasmează, iar eu (încă aflată în plină epocă raţională) o ascultam zâmbind, dar sceptică. Iau textul şi îl citesc, încercând să-mi imaginez în ce rol m-aş potrivi eu cel mai bine. Chestiile astea nu se hotărau aşa, ca la un casting de oameni mari, erau pe simţite şi pe încercări, pentru că noi, copiii, aveam timp să experimentăm. Îmi aleg un rol de om cenuşiu, care mi se părea mie că seamănă cu Andreea Marin în postura de lucrătoare la bancă şi care convingea un simplu frizer să îi vândă tot timpul lui, mi se părea simplu şi de efect, uşor şi totuşi cu un clenci. Apoi Lenuş (care în general nu făcea chestii din astea) m-a luat de mână, mi-a zâmbit şarmant şi mi-a spus "Nu vrei să citeşti tu agentul XYQ/553/c?". Ăsta era omul cenuşiu care încearcă să o convingă pe Momo, fetiţia năbădăioasă care salvează povestea, să îi vândă tot timpul ei de copil, dar ajunge să fie vrăjit de ea şi să-şi dea arama pe faţă. Mi se părea răscolitor. Adică greu. Greu şi totuşi frumos. Dar mi-era frică că n-o să pot face asta. Că o să fiu penibilă dacă încerc să umblu la sentiment. Că Momo o să-mi dea clasă. Eram a dracului de rece şi raţională şi gândeam în termeni foarte superficiali. (Link there, mulţumesc...) Da, exact ca un om cenuşiu. Eram un copil cenuşiu care nu vedea basmul şi care nu gândea ca Moş Crăciun, ci ca mama care trebuia să-l joace pe Moş Crăciun. Aşa că am făcut-o. Am fost XYQ/553/c. Am aşteptat catharsisul!
Repetam scena asta cu Momo (pe care o juca / încă joacă Silvana Mihai) şi cu Lenuş, la început, doar noi trei, după ce terminam de puricat textul şi până să ajungem să ne întâlnim cu toţii şi să facem şnururi. Eram foarte sceptică şi frustrată că "nu-mi iese" şi că Lenuş nu e mândră de mine, şi că nu o ajut pe Silvana în scenă, şi că nu am găsit cheia personajului. Am început să lucrez ca vânzător de produse cosmetice ca să aprofundez tehnicile de manipulare ale unui om cenuşiu. Mă holbam la funcţionarii de la bancă de fiecare dată când mergeam să plătesc facturile. Încercam să-mi găsesc gesturi, voci, tonuri, orice! Apoi, la o repetiţie, eram pe scena teatrului din Botoşani, acolo unde cineva a avut binevoinţa de a primi nişte puşti ca să poată repeta, doar cu Silvana, iar Lenuş ne privea din sală. Îmi ardeau obrajii pentru că nu ştiam ce fac, de fapt, pentru că mă enerva faptul că nu ştiam ce fac. Eram amândouă foarte obosite, trebuia să ne facem lecţiile şi o simţeam pe Lenuş cum oboseşte odată cu noi. Când am luat pentru ultima oară scena de la capăt şi am dus-o până aproape de final, de la replica "Pe tine nu te iubeşte nimeni?" până la replica "Momo, voi nu ştiţi ce este timpul pentru voi..." mi-au dat lacrimile. Nişte lacrimi curate, de om, nu de crocodil, care veneau de undeva de după text, poate din obrajii roşii sau din mirosul scândurilor de pe scenă, primele lacrimi scurse la repetiţii şi, poate, singurele. Când m-am uitat la Silvana, avea ochii la fel ca ai mei. Am zâmbit amândouă (nu ştiu dacă mai eram în rol sau nu), am atins epicentrul cutremurului şi m-am cutremurat. Cât de proastă am putut să fiu, cum puteam să merg pe lângă basm şi basmul să se uite insistent în ochii mei, iar eu să-l ignor, crezând că teatrul se face ca o temă la matematică... Nu ştiu ce înseamnă să găseşti cheia unui personaj, dar ştiu cum e să găseşti un personaj-cheie. Lenuş a chicotit copilăreşte în faţa noastră, chicotul ăla pe care îl aşteptam mereu şi atunci am simţit că s-a aprins un beculeţ.
De atunci am încetat să mă mai gândesc la cum o să arăt eu în spectacol şi am început să ascult basmul şi să mă las contaminată de entuziasmul pe care îl admiram la Lenuş. La începutul spectacolului trebuia să fiu un copil, ca mai apoi să devin un om cenuşiu, nu pentru că nu mai aveam oameni în trupă care să joace copiii, ci pentru că aşa voiam, iar de la simpla mecanică a conceperii unui spectacol - intri pe acolo, te schimbi, ieşi pe dincolo - am ajuns să-mi fac micro-povestea mea. Eram un simplu copil, care atunci când întâlneşte pentru prima oară oamenii cenuşii şi primeşte bomboane de la ei, e atras ca un şoricel în cursa lor şi devine unul ca ei, practic de asta şi se lasă pradă vrăjii copilăreşti a lui Momo, pentru că se recunoaşte pe sine în ea. Eram foarte mândră de punţile astea logice pe care le găseam, chit că nu se vedeau pe scenă. Eu le ştiam, şi ca mine, toţi prietenii mei aveau povestioare din astea despre istoriile personale ale personajelor lor, de care am început să râdem mai târziu, când ni le aduceam aminte. Credeam în ele şi credeam în firul narativ al spectacolului cu aceeaşi îndârjire cu care îl aşteptam pe Moş Crăciun sau cu care credeam în basme înainte de vârsta fatidică de cinci ani şi şapte luni.
Era un moment în care, copii fiind, pe scenă, ne ridicam la auzul cuvântului "teatru" şi priveam publicul şi sala luminată, priveam de fapt teatrul din noi. Era un cadou pentru noi şi fiecare îl lua şi îl deschidea cum voia. Era incredibil de reconfortant să fii un copil, nu trebuia să joci nimic. Atunci am înţeles cu adevărat ce înseamnă să fii natural şi sincer şi să nu te mai gândeşti la tine - când corpul meu începea să se transforme în corpul unei femei, iar eu alergam pe scenă îmbrăcată într-o rochiţă de vară şi nu mă mai gândeam la cum arăt, ci mă bucuram că pot face asta. Atunci a fost cu adevărat apogeul epocii mele raţionale, în care am început să cred că există forţe supranaturale, telepatice, care aduc oamenii împreună şi care îi fac să trăiască experienţe pe care nu le-ar fi avut în viaţa reală, iar una dintre acele forţe e Teatrul. Asta, pentru o puştoaică de 17-18 ani, a fost o revelaţie foarte mişto. A mai fost un moment, după ce am jucat spectacolul la Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru 2012, când s-au aprins luminile, la aplauze, am văzut un japonez plângând. M-am simţit mândră şi responsabilă pentru lacrimile lui de japonez şi am ştiut că basmele fac minuni.
Acum, Lenuş, împreună cu Silvana, Alex Voicu (care-l joacă pe Gigi, prietenul cel mai bun al lui Momo) şi Gelu Rîşca, cel care a făcut / face decorul şi costumele spectacolului, montează povestea asta la Teatrul Excelsior din Bucureşti, cu actori profesionişti, pe care am avut ocazia să-i văd la repetiţii. Mă aşteptam să fie foarte dureros. A fost un pic, atât cât să mi se facă dor. Apoi m-am bucurat că povestea asta încă trăieşte prin vocile lor şi că o să producă atâtea revelaţii în atâţia oameni, care o vor vedea. Practic, e o poveste despre timp. Iar timpul, mi s-a demonstrat, trăieşte în inimă şi nu se pierde niciodată.
Spectacolul va avea avanpremiera miercuri, 19 noiembrie 2014, ora 19.00 şi premiera joi, 20 noiembrie 2014, ora 19,00, la teatrul Excelsior, Bucureşti.