În noiembrie 2014, la teatrul Excelsior din Bucureşti, Lenuş Teodora Moraru este aproape de finalizarea unui nou spectacol după Momo, de Michael Ende, cu tinerii studenţi ai UNATC Silvana Mihai şi Alexandru Voicu în rolurile principale, alături de experimentaţi actori ai teatrului Excelsior.
În lumea Ideo Ideis, Momo a rămas un spectacol legendar, despre care cei care l-au văzut vorbesc cu drag în fiecare an. În aşteptarea avanpremierelor ce vor avea loc în noiembrie 2014, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, i-am invitat pe câţiva dintre cei care au văzut spectacolul din 2011 să îşi amintească. (Redacţia LiterNet)
Fiecare nouă generaţie Brainstorming, incluzându-mă pe mine, în octombrie 2009, primea următorul instructaj pentru festivaluri: nu beţi prea mult, nu lipsiţi de la workshopuri, nu vă sclifosiţi din cauza mâncării, fiţi prieteni cu Atelierul de Teatru. Şi era foarte uşor să fii prieten cu Atelierul de Teatru, pentru că întotdeauna au fost un grup de oameni foarte calzi şi primitori. Lenuş Moraru şi Gelu Rîşca, coordonatorii lor, au reuşit, din punctul meu de vedere, să realizeze imposibilul: atelierul se apropie de a cincisprezecea aniversare - am descoperit mai ales de când locuiesc în New York cât de complicat este să menţii o companie de teatru vie pentru atâta timp. Spectacolele lor sunt de-a dreptul speciale fără a proiecta orice fel de nevoie de competiţie sau încrâncenare, iar membrii Atelierului rămân uniţi mult timp după "absolvire" - exemplul perfect fiind noua punere în scenă a roman-basmului Momo, cu doi din cei care au făcut parte din distribuţia din 2011: Silvana Mihai şi Alexandru Voicu.
Pe scurt, fără să risc să stric suspansul spectacolului, romanul lui Michael Ende vorbeşte despre o fetiţă care a crescut într-un teatru abandonat, într-un mic orăşel. Nu ştie câţi ani are şi de unde vine, din câte îşi aduce ea aminte a trăit acolo dintotdeauna. Localnicii se îndrăgostesc de Momo, deoarece ea are o calitate nemaîntâlnită - ştie să asculte. Nimeni nu îi ascultase aşa cum îi asculta Momo. Dar ca orice poveste frumoasă, armonia acestui mic orăşel este perturbată de un antagonist - misterioşii oameni cenuşii, care au venit să fure oamenilor timpul. Aşa că soarta tuturor oamenilor care îi sunt dragi este în mâinile lui Momo - cum va reuşi să combată o fetiţă o armată de oameni cenuşii înarmaţi cu trabucuri?
K.S. Stanislavsky consideră că un actor este cu adevărat bun într-un rol atunci când îşi exercită "agitaţia din esenţă" - în termeni mai simpli, un actor este bun atunci când se arată pe sine, joacă dintr-o dorinţă ascunsă pe care şi-o vrea îndeplinită, esenţa lui corespunde cu esenţa rolului. Această supranumită "agitaţie" face diferenţa, din punctul meu de vedere, dintre o reprezentaţie bună şi una genială - sigur, există milioane de actori foarte foarte buni, care creează prin tehnică impecabilă roluri magnifice, dar sunt puţini aceia care renunţă la orice fel de măşti pe scenă, şi îşi oferă tot sufletul publicului. Silvana Mihai şi Alexandru Voicu sunt o pereche de astfel de actori, privindu-i devii o parte din poveste, deoarece ei cred atât de tare în ceea ce fac, iar jocul lor este subtil, detaliat şi în acelaşi timp foarte pasional. Alături de ei, în spectacolul din 2011, apărea un ansamblu de actori impecabil coordonaţi de regizorul spectacolului, Lenuş Moraru. Cu toţii erau foarte tineri şi plini de energie pozitivă, iar Lenuş îi aşeza astfel încât să creeze momente dramatice, totul era foarte curat şi abia dacă se simţea regia. Bineînţeles, universul teatrului lui Momo prindea culoare prin scenografia lui Gelu Rişca.
Tema principală a romanului lui Michael Ende, timpul, e un concept atât de important pentru realitatea umană, în special în secolul XXI. O anumită frază din spectacol m-a impresionat foarte tare - nu există prezent, deoarece clipa prezentă e concepută ca ceva ce se va întâmpla în viitor, şi în momentul în care s-a întâmplat devine trecut. Şi de câte ori nu încercăm să fim mai prezenţi, să trăim în prezent, nu să ne bazăm pe amintiri trecute sau pe planuri de cât de extraordinari vom fi în viitor? Momo ne pune cumva în faţa faptului împlinit: oare am fi fericiţi dacă am avea mai mult timp?
Am observat un nou trend în ziua de azi, în care adulţii recitesc cărţi pentru copii, poveşti precum Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupery sau Iepuraşul de catifea sau cum prind viaţă jucăriile de Margery Williams capătă înţelesuri general valabile prin prisma unei perspective adulte, simbolismul iniţial care era pur şi simplu parte dintr-o poveste fantastică se ancorează de realitate. Suntem atât de axaţi pe carieră, relaţii, viitor, şi practic pe nevoia noastră constantă de a supravieţui încât nu mai avem timp să ne permitem să fim emoţionaţi. Lumea e într-o continuă mişcare, din ce în ce mai accelerată, încât a-ţi oferi timpul de a fi emoţionat a devenit un capriciu care te întârzie şi te distrage de la adevăratul tău scop, şi mai ales, te face să pari slab. Marea majoritate a băieţilor sunt învăţaţi să nu plângă, pentru că nu e bărbătesc - în ziua de azi ni se spune tuturor, bărbaţi sau femei, că plânsul, sau pur şi simplu emoţiile, sunt ceva absolut jenant. Bănuiesc că acesta e unul din principalele motive pentru care am ales să fiu actriţă - nu aş putea lucra într-un mediu unde îmi este interzis să mă exprim.
Momo este un spectacol care nu numai că emoţionează, dar oferă o anumită atmosferă şi un confort care permit publicului să se lase emoţionat - nu este numai o experienţă auditivă sau vizuală, ci este o experienţă în adevăratul sens al cuvântului - cu puţin noroc o să ieşiţi din sală cu pielea de găină!
Spectacolul va avea avanpremiera miercuri, 19 noiembrie 2014, ora 19.00 şi premiera joi, 20 noiembrie 2014, ora 19,00, la teatrul Excelsior, Bucureşti.