Venice, vidi, vici (1) - Festivalul de la Veneţia, 2011

Pe 31 august 2011 a început cea de-a 68-a ediţie a Festivalului de Film de la Veneţia. În loc să ne fi învăţat minte din 2010, când am fost pentru prima dată pe Lido (locul de desfăşurare a ostilităţilor) şi am înţeles că italienii au descoperit reţeta succesului (relaxarea berlineză combinată cu o ofertă de filme cărora nu le poţi rezista, după model cannez), am decis să ajungem acolo tot cu două zile jumătate întârziere. Rezultatul? Adio câteva pocaluri cu Aperol Spritz pe care Chirilov, debarcat la Veneţia încă de pe 28 august 2011, le-a băut de unul singur (Dana E. nu bea din principiu). Şi, mai ales, adio The Ides of March, al patrulea film al lui George Clooney care deschis ostilităţile miercuri seară, Carnage, primul film al lui Polanski post "the Suisse situation" şi, foarte probabil, deşi Andrei nici nu vrea să ia în calcul această posibilitate (filmul se dă exact azi, când ajungem la Veneţia şi singura posibilitate de a-l vedea e cu bilet, la 45 euro bucata), A Dangerous Method, primul film făcut de David Cronenberg de la Eastern Promises (2007) încoace şi care pleacă la drum cu neplăcuta reputaţie de a fi fost refuzat de Cannes (poate că da, poate că nu, astfel de zvonuri / teorii nu-s niciodată 100% verificabile).

 
Din fericire, toate cele trei filme au parte de distribuţii ultra impresionant / eclectice - Clooney, Ryan Gosling (2011 e anul lui, graţie filmului aici în discuţie şi mai ales splendidului noir 80ist Drive, al lui Nicolas Winding Refn, ratat la Cannes şi recuperat la Locarno, un soi de best-of William Friedkin, Michael Mann şi Walter Hill), Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Marisa Tomei şi Evan Rachel Wood pentru The Ides of March; Jodie Foster, Christoph Waltz, Kate Winslet şi John C. Reilly pentru piesa de teatru în patru personaje filmată de Polanski (aflat la a doua experienţă de acest fel, după Death and the Maiden, făcut în 1994); şi Keira Knightley, Viggo Mortensen, Michael Fassbender şi Vincent Cassel la Cronenberg. Prin urmare, indiferent de ce vor face aceste filme în festival, ele se vor regăsi cu siguranţă pe lista scurtă de la Oscar (Veneţia, via Toronto IFF, care se desfăşoară în paralel şi difuzează cam tot ce se dă în insulă and then some, este singurul festival european care are o oarecare relevanţă pentru sezonul de premii ale Academiei Americane) şi, în consecinţă, fie vor fi lansate în cinematografele din România în timp util pentru a fi recuperate, fie vor circula "pe sub mână", graţie unor votanţi cu suflet bun şi instinct de pirat. Dar să nu anticipăm...
 
Cum timpul e scurt şi avionul trage acuşi la scară, iată restul selecţiei oficiale, secţiunea "Competiţie":
 
Tinker Tailor Soldier Spy (regia Tomas Alfredson)
Wuthering Heights (regia Andrea Arnold)
Texas Killing Fields (regia Ami Canaan Mann)
Quando la notte (regia.Cristina Comencini)
Terraferma (regia Emanuele Crialese)
4:44 Last Day on Earth (regia Abel Ferrara)
Killer Joe (regia William Friedkin)
Un été brulant (regia Philippe Garrel)
A Simple Life (regia Ann Hui)
The Exchange (regia Eran Kolirin)
Alpeis / Alpii (regia Yorgos Lanthimos)
Shame (regia Steve McQueen)
L'ultimo terrestre (regia Gian Alfonso Pacinotti)
Poulet aux prunes (regia Marjane Satrapi, Vincent Paronnaud)
Faust (regia  Aleksander Sokurov)
Dark Horse (regia Todd Solondz)
Himizu (regia Sion Sono)
Life Without Principle (regia Johnnie To)
Warriors of the Rainbow: Seediq Balai (regia Te-Sheng Wei)

 
După cum se vede, Veneţia 68 cuprinde, foarte politically correct - un pic paradoxal, dacă mă gândesc că italienii sunt cam fascişti, opaci, xenofobi şi ce mai vreţi -, şi producţii de gen, şi filme arthouse, şi obligatoriile italienisme (mai multe decât filmele germane la Berlin sau cele franţuzeşti la Cannes). Din tot listoiul de mai sus, în următoarele 10 zile sper să vă pot povesti, cu lux de amănunte, dacă suedezul Tomas Alfredson a reuşit să surprindă subtilităţile din romanul britanicului John LeCarre la fel de bine pe cât a făcut-o miniseria omonimă cu Alec Guiness în rol principal, şi dacă Gary Oldman are, în fine, calea deschisă către mult întârziatul Oscar...; dacă semi-debutantul Ami Canaan Mann a reuşit să facă un thriller serios, à l'ancienne - crime misterioase şi detectivi de la oraş în echipă cu detectivi locali, totul petrecându-se în patria redneck-şilor - cu o distribuţie de francize şi BD-uri (Sam Worthington, Chloe Grace Moretz, Jeffrey Dean Morgan); dacă Hunger a reprezentat doar norocul începătorului, sau Steve McQueen chiar este unul din regizorii noului mileniu - Shame, cel de-al doilea film al său, îl reuneşte cu protagonistul din Hunger, Michael Fassbender (prezent, aşadar, la Veneţia, cu două filme); dacă Johnnie To şi-a păstrat verva şi originalitatea în ciuda faptului că, în continuare, face mai mult de-un film pe an (2011 bate recordul cu trei premiere"); dacă Marjane Satrapi şi Vincent Paronnaud au reuşit să facă trecerea de la animaţie (Persepolis) la live action cu ajutorul lui Mathieu Amalric; dacă The Exchange al lui Eran Kolirin are acelaşi impact (asupra mea, în particular, şi asupra lumii festivaliere, în general) pe care l-a avut adorabilul său debut, The Band's Visit; dacă William Friedkin (că tot l-am menţionat mai sus) a reuşit come-back-ul atât de aşteptat de către fanii generaţiei 70 - cu Matthew McConaughey în rolul titular de Killer Joe, misiunea regizorului nu are cum să fi fost uşoară; sau dacă cele 3 minute din 4:44 Last Day on Earth - minute care mă fac să cred că nu e un film-catastrofă à la Wolfgang Petersen şi Roland Emmerich - prezentate de Abel Ferrara la Locarno drept acompaniament la un scurt număr de rock întâmpinat cu huiduieli de către publicul din Piazza Grande, murat bine de ploaia deasă, sunt un accident, sau filmul chiar este Road to Nowhere-ul de anul acesta (pentru mai multe detalii, citiţi cronica făcută filmului lui Monte Hellman la ediţia 2010). Şi nu, foarte probabil nu vă voi povesti nimic despre noul Sokurov, Faust, pentru simplul fapt că am evitat, cu graţie, şi vechile Sokurov. Chestiune valabilă şi pentru noul Philippe Garrel, Un été brulant, de altfel, din fix aceleaşi motive. Ci vediamo!