Le parole del Cinema (2) - Festivalul de la Veneţia, 2011

The worse possible thing that could happen is people considering me mad. And this, they do already. Rar vezi un uz mai bun al animaţiilor generate pe computer cum vezi în Shock Head Soul (r. Simon Pummell, Olanda), încă un film din Orizzonti, care îl prezintă pe Paul Schrader, judecător german din secolul XIX ale cărui memorii despre anii de luptă cu schizofrenia şi demenţa au avut o influenţă considerabilă asupra psihiatriei şi psihanalizei. Un film despre tulburări mentale e un pretext ideal pentru experimente vizuale şi fabulaţii în CGI. Pummell alege să arate în paralel viaţa lui Schraber şi interviuri cu diverşi experţi din zilele noastre, iar coerenţa vine din faptul că aceşti oameni poartă toţi costume de epocă şi că interviurile sunt filmate în sala de judecată prin care Schraber a trecut şi ca judecător, şi ca bolnav psihic pledând pentru propria libertate. Probabil unul dintre cele mai bune filme biografice pe care le-am văzut vreodată, unde mijloacele cinematografice se pliază perfect pe sufletul protagonistului.
 
După Attenberg, în minuscula sală Pasinetti au fost proiectate şi celelalte două finaliste pentru Premiul Lux, producţii proaspăt lansate la Cannes, 2011, amândouă mindfucks de zile mari la nivel moral. Şi trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru genul ăsta de cinema. Play (r. Ruben Östlund, Suedia) începe cum nu se poate mai rasist: cinci copii negri hărţuiesc doi copii albi, şi apoi ne deturnează încet dar sigur de la prima impresie, arătându-ne că nici albii nu-s mai breji. Filmat în cadre lungi, statice, în care personajele sunt adesea privite de departe şi evitând pe cât posibil prim-planurile, Play mizează pe o obiectivitate à la Haneke şi reuşeşte să zguduie serios moda de a fi politically correct. Îmi vine în minte urgent De ofrivilliga (Involuntary), un alt film suedez, din 2008, care urmăreşte într-un mod similar micile perversităţi şi răutăţi pre-pubere, dar în variantă feminină şi tratând problematica sexualizării prea timpurii, nu pe cea a imigranţilor. Nu m-a surprins deloc să aflu că tot Östlund l-a făcut şi pe ăsta.
 
Les Neiges du Kilimandjaro (r. Robert Guédiguian, Franţa) are cam aceeaşi concluzie (de data asta în altă sferă): cine are dreptate în societate? Nimeni, şi în acelaşi timp ambele părţi. Aici e vorba despre diferenţele de clasă: Michel, un bărbat trecut de cincizeci de ani, e concediat deşi ar fi putut să evite asta, folosindu-se de statutul său de membru de sindicat. Totuşi vedem că n-o duce chiar aşa de rău, consolându-se cu tihna din familie. După ce el şi prietenii lui sunt atacaţi şi jefuiţi în propria casă, nu trece mult până când e descoperit unul dintre vinovaţi: un fost coleg, concediat odată cu Michel. Aşa începe un guilt trip emoţionant care însă te stoarce de judecăţi morale, şi nu de lacrimi. Guédiguian oferă o bucată bună de căldurică în stilul lui Mike Leigh, despre un cuplu care poate trece peste orice împreună, dar cu o preocupare pentru egalitate şi privilegii la muncă pe care am mai văzut-o şi la Laurent Cantet (mai precis în Resources humaines), detaliu care desfiinţează complet impulsul de pune filmul pe raftul petit bourgeois comfort cinema.
 
Competiţia continuă cu Dark Horse (r. Todd Solondz, SUA), o comedioară despre ratare. Abe e un adolescent întârziat care stă cu părinţii şi are un job mărunt în firma tatălui său. Obez, complexat de succesul fratelui său medic şi fără cine ştie ce viaţă personală (în afară de mania de a colecţiona action figures), el se vede nevoit să se schimbe atunci când începe o relaţie. Nu, nu e cu happy end, dar e cu un spirit indie cam prea căutat ca să funcţioneze. Din nou, filmografia unul regizor mi-a umplut capul de aşteptări prea mari: chiar dacă Solondz îşi păstrează interesul pentru inadaptaţi (şi construieşte aici câteva personaje feminine adorabile), Dark Horse e uşor de uitat în comparaţie cu filmele lui din anii \'90 (Welcome to the Dollhouse şi Happiness). Şi la fel de uşor de uitat şi fără comparaţie.
 
Tot în competiţie, japonezul Sion Sono a prezentat Himizu, inspirat de benzile desenate cu acelaşi titlu, care se presupune că ar trebui să dea curaj japonezilor după dezastrul cauzat de tsunami în martie 2011. E adevărat, nu e nici pe departe la fel de tragic ca Jisatsu sâkuru (Suicide Club), filmul lui din 2001 care nu face decât să sublinieze cât mai crizat posibil că adolescenţii japonezi sunt depresivi fără speranţă, dar e cel puţin la fel de isteric. Sumida e un băiat de 14 ani care trăieşte într-o bombă de la periferie, unde îşi ajută familia la muncă. Chazawa e o colegă de clasă care îl place, un portret perfect al fetiţei îndrăgostite care devine exasperantă cu entuziasmul ei. Pentru amândoi familia e un iad şi, după pumni şi palme şi lupte în noroi-ploaie-râu, ajung să se ajute unul pe altul. Nu ştiu ce înţelege Sono prin "film care dă speranţă", dar Himizu e un haos pe toate planurile - imaginea, firul narativ, montajul, toate respectând stilistica manga, sunt la fel de exasperante ca Chazawa. Probabil că e singurul mod de a vorbi despre ce s-a întâmplat cu Japonia după tsunami, dar e o experienţă obositoare care durează mai bine de două ore.

Notă: Andreea Dobre participă alături de alţi 26 de tineri din 26 de ţări din Europa la Festivalul de Film de la Veneţia 2011, în cadrul programului 27 Times Cinema. Andreea Dobre a fost selectată de NCRR - Noul Cinematograf al Regizorului Român.