Trecem de partea cealaltă sau nu? - Frumoasa călătorie a urşilor panda...

Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt începe de la un scenariu terestru: un bărbat se trezeşte lângă o femeie necunoscută. Amnezia lui nu se limitează la misterul identităţii acesteia, ci şi la evenimentele din seara anterioară, ba chiar şi la locul în care se află. Pentru că nu vrea să o piardă, îi propune să petreacă nouă nopţi împreună; ea acceptă, cu condiţia ca el să nu-i mai ceară niciodată nimic. Neconvenţională este însă maniera în care această călătorie ne este povestită de Matei Vişniec şi montată de Cătălina Buzoianu la unteatru, într-o clădire veche, cu pereţi dezgoliţi, dar vie şi fremătătoare.

În cele nouă nopţi cu ea (Iolanda Covaci), femeia care se pare că poate deschide toate uşile şi al cărei nume rămâne un secret, el, Cristian Renescu (Marius Călugăriţa) retrăieşte secvenţe din copilărie, învaţă să se autocunoască, să o descopere pe femeia de lângă el şi să o iubească. Dar oare ajung nouă nopţi pentru a cunoaşte pe cineva? Da, spune Vişniec. Da, spune regizoarea, şi pentru a ne convinge, fiecare scenă e construită cu răbdare, cu o recuzită mai mult imaginară. Mişcarea scenică solicită epuizant toate simţurile, toate stările, căci dragostea este joc fragil al extremelor: el învaţă să spună «A», ca şi cum ar spune că o iubeşte sau ca şi cum ar spune că nu mai vrea să o vadă niciodată.

Ceea ce poate contraria publicul obişnuit cu o reprezentaţie fidelă textului este prezenţa digresiunilor. Ritmicitatea este întreruptă de câteva ori şi se creează impresia unui mini-conflict între cei doi protagonişti, motivat de "necunoaşterea" replicilor, culminând cu invocarea autorului: "Vezi ce a scris domnul Vişniec aici?" şi cu rugămintea adresată unui spectator de a citi replicile unui terţ personaj. Lucrurile scapă uneori de sub stăpânirea baghetei magice a regizoarei şi interpretările celor doi sunt uneori îngroşate, senzualismul e înlocuit cu două monologuri distante.

Totuşi, această demistificare pe care o propune Cătălina Buzoianu are ceva straniu de plăcut, senzaţia că suntem parte din spectacol. În spaţiul claustrofob al fostei sufragerii transformate în scenă, spectatorul e invitat, la rândul său, să-şi imagineze, căci decorul e sărăcăcios. I se arată un pat. Apoi trebuie spus "pat" ca şi cum s-ar spune "noapte", ca şi cum s-ar spune "dragoste", ca şi cum s-ar spune "somn", ca şi cum s-ar spune "moarte". I se arată o colivie în care este închis un ceas. Trebuie spus "colivie" ca şi cum s-ar spune "libertate", ca şi cum s-ar spune "temniţă", ca şi cum s-ar spune "neputinţă", "limită", "eşec", ca şi cum s-ar spune "timp", ca şi cum s-ar spune "trecut, prezent, viitor", ca şi cum s-ar spune "viaţă", ca şi cum s-ar spune "moarte". Inevitabil, sfârşitul este acelaşi.

Cei doi decid să se căsătorească, spaţiul scenic se extinde şi, înghesuiţi pe scările ducând spre acoperiş, devenim, involuntar, martorii mariajului care se petrece în întuneric, undeva deasupra noastră. Întoarcerea în încăperea mică dezvăluie ce se ascunde în spatele acestei uniuni: întins în pat, domnul Renescu a ajuns la capătul drumului său. La marea întrebare "Trecem de partea cealaltă sau nu?" , el a răspuns cu " Da". Astfel, i se promite şi ni se promite că într-o viaţă viitoare el va fi un urs panda, într-o grădină zoologică în Frankfurt, iar ea va veni să-l viziteze. Magistral priveghi, fără teamă şi fără oroare, senin ca plăsmuirile celor nouă nopţi.

Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt la care am asistat a fost o repetiţie a doi actori pentru un spectacol mai mare, mai matur, care va veni cândva, sper, curând. Dacă vă plac poveştile, treceţi de cealaltă parte a uşii de la unteatru.