There was a time - Bad Talks

Era sâmbătă, ultima din februarie 2020, ultima dintr-o iarnă care, la Bucureşti şi în tot sudul României, numai iarna nu a fost. 85 de oameni umpleau micuţa sală mare de la unteatru. Bad Talks, spectacolul (show-ul, cum îi place autorului să spună) lui Radu Iacoban. Bad Talks. Text, regie, interpretare. Un fel de Florin Piersic Jr. - style. Cu care Iacoban împarte un anume calm, fel de a rosti şi şarm. Şi, desigur, talent.

E marţi, 10 zile mai târziu, şi sportul favorit al celor care au un strop de timp liber e cercetatul surselor media în căutare de info despre coronavirus. Teatrele s-au închis de ieri, şcolile le vor urma mâine, uşor-uşor străzile se golesc. Bucureştiul e gri, puseurile de soare timpuriu au dispărut, lucrurile se schimbă cu o viteză pe care am mai trăit-o, poate, doar în zilele lui decembrie '89 şi în orele din noaptea Colectivului.

***
Un om, despre care putem presupune că a protestat zile şi nopţi în şir într-o Piaţă pe care ne-o putem închipui ca fiind cea a Victoriei (premiera spectacolului s-a întâmplat nu departe de aniversarea unui an de la 10 august 2018), alege soluţia extremă şi îl împuşcă pe prim-ministrul vast detestat, cu ocazia manifestările zilei naţionale. Mărturia sa şi altor şapte personaje, cu diverse roluri, mai mult sau mai puţin direct implicate în zisa crimă, fiecare interpretat de Iacoban, formează Bad Talks. Plus un prolog şi o încheiere. 10 tablouri.

Printre ceilalţi şapte, un vlogger român emigrat în ţările nordice, dar ultra-conectat la realitatea românească. Mă rog, la acea bucată de realitate care îi confirmă teoriile. Omul ştie precis ce e de făcut pentru salvarea ţărişoarei de baştină şi o predică cui vrea să-l e-vadă şi e-asculte. Unii vorbesc, alţii trec la fapte. Talks, Facts.

Printre ceilalţi şase, un prieten şi tatăl anti-eroului. Companionul de şpriţ la vârstă adultă şi cel care, pe bază de şpriţ, i-a ruinat copilăria. Doi oameni singuri vorbind despre un alt om singur.

Printre ceilalţi patru, fiul premierului. Cel care are o soluţie pentru dilema (uşor forţată din punct de vedere dramaturgic) ce pare să fi cuprins ţara: fie introduce pedeapsa cu moartea pentru criminalul premierului (iniţiată de politicianul degrabă doritor de ascensiune pe cadavrul predecesorului) şi părăseşte UE, fie nu.

Ceilalţi doi sunt un artist ce bifează o operă de, desigur, artă destinată memoriei dispărutului (prilej de crâncen moment de satiră iacobană) şi un copil ce nu mai bifează participarea la sărbătorirea zilei naţionale.

Pe fiecare dintre cei 8 Iacobani îi vedem aliniaţi, proiectaţi, pe panourile din spatele Iacobanului în carne şi oase (scenografia, un fel de personaj 9, by Tudor Prodan). În spatele celor 8 panouri, Iacobanul schimbă costume, în timp ce muzica Aidei Šošić decupează fiecare dintre cele 10 tablouri.

Revolta. Revolta criminalului. Am simţit-o, o simţim, o ştim. E OK să o transformi în crimă? Ne grăbim să dăm din cap a negare, să ridicăm degetul. Apoi aflăm context şi parcă ne mai domolim. Şi totuşi, premierul a fost o canalie. Şi totuşi, a ucide e inacceptabil. Şi totuşi, atâţia dintre noi am gândit ca cel care a comis crima. Uneori, am mai şi verbalizat gândul. Şi totuşi, avea un copil. Şi totuşi, copilul nu pare să fi avut o relaţie prea apropiată cu el. Şi totuşi, nici anti-eroul nostru nu are o relaţie prea apropiată cu tatăl lui. Şi totuşi, tatăl lui a fost o secătură. Şi totuşi, acum, la bătrâneţe, se căieşte. Şi aşa mai departe, dubiile, alternativele deschise de textul Iacobanului.

***
Nopţile din Piaţă, scandările, prim-miniştri marionetă, prim-ministrul din umbră, 10 august. Toate păreau atunci cele mai importante lucruri de pe lume. În bună măsură, chiar erau.

Iacoban nu le abordează frontal. Mai degrabă, le dă târcoale. Se apropie cât să ne aducem aminte, apoi se depărtează cât să privim întreaga perioada cu oarecare detaşare, capabilă sa nască în noi întrebări. Până la urmă, ce rămâne din tot ce a fost atunci?

Între timp, coronavirusul. Încă un strat între noi, cei de acum, şi noi, cei de atunci. Ce va urma? Ce va rămâne? Ce contează?