Scena deschisă "înghite" sala, înfundându-se în trei pereţi reci şi strălucitori, de un galben ce trimite cu gândul la aurul de doi bani. O lume... LUMEA de azi: platou de cinema, salon de spital (poate chiar de balamuc), cavou, temniţă, bunker; ceva fără ieşire, care te apără, dar cu preţul sufocării. Aerul se strecoară, porţionat doar pentru supravieţuite, prin cele câteva ferestruici oarbe, de sub tavanul la fel de negru ca şi ele. Uşile din fund, masive şi dure, se deschid greu şi rar, numai cu voie - ca la puşcărie. În dreapta, un tablou (nu icoană!) înfăţişându-I pe Tatăl şi Fiul. În celălalt colţ, "sfântul" televizor, hiperactiv, funcţional şi otrăvitor. Inspirată dacă nu chiar formidabilă prin adecvare şi prin efectele emoţionale, dar şi raţionale obţinute asupra publicului din sală, scenografia Velicăi Panduru constituie "uterul" bântuit de cele şase personaje - în căutarea niciunui autor, ci a rostului, a lumii fără noimă care ne acaparează, ne năuceşte şi ne condamnă... ce-i drept, la locul de muncă. O muncă / trudă / corvoadă devenită zilnică şi silnică. Dementă. Confuză. Fără scăpare.
Ceea ce transmit autorii acestui veritabil eveniment de simţire şi conştiinţă civică este starea de incandescenţă distructivă în care ne sufocăm, înnebunim şi murim, în braţele stupid-ocrotitoare ale globalizării decadente, sub semnul unui Absurdistan multilateral dezvoltat. Teatru agitatoric? Aparent. Oricum, parţial. Căci preambulul scenic deşănţat, ceva între un Turn Babel peste o Gomoră dezlănţuită, dă impresia de spectacol stradal... de paradă LGBT scăpată de sub orice control. Umbra unei Catherine Millet (Viaţa sexuală a Catherinei M, bestseller franţuzesc) se revarsă zgomotos şi provocator, ca o veritabilă partuză la fel de franţuzească, împroşcând spaţiul public cu jeturi de isterie, de trivialitate şi exaltare a "noilor valori" ale epocii: provocare şi manipulare prin pârghiile subliminale ale tehnologiei şi psihologiei; dezastru ecologic; corupţie generalizată şi nepăsare; corupţie şi migraţie; diversitate şi criza identitară provocată de excesele celei dintâi.
Parabola familiei de pinguini din Ţara de Gheaţă, care nu are de ales decât exilul asumat, deschide în notă de basm coperta dincolo de care... Aşteptările şi speranţele se fac ţăndări. Dezamăgirile întorc pe dos aşteptările, dezrădăcinarea şi umilinţa, alienarea, disperarea şi neputinţa, revolta şi resemnarea sunt tot atâtea tare ale unei Europe năuce şi toxice în care trebuie (de ce, nene Anghelache?) să supravieţuim. Marile şi micile teme ale suferinţei ce-l bântuie pe cetăţeanul continentului azi, la început de mileniu, se acumulează, se îmbulzesc, venind din toate părţile, îl năucesc şi îl strivesc. Fără scăpare... căci nu scapă decât cel ce ar avea noroc. Doar că norocul ăsta s-a cam epuizat, cel puţin pentru unii. Malaxorul este teribil. "Mergi, ori crapă!", deviza mercenarilor din Legiunea Străină este la (dez)ordinea zilei, revăzută şi adăugită. Nişte tot mai mulţi şi mai debusolaţi refugiaţi hălăduiesc prin deşertul european, îşi amestecă limbile, spaimele, disperările. Integrarea visată ajunge o cumplită recluziune, ce-i drept, strălucitoare (merci, Velica Panduru, pentru sugestia de o univocitate fundamentală).
Textul, compus de-a lungul repetiţiilor de către toată trupa, înglobează experienţe personale dureroase, cu crize, obsesii şi sechele ce lăstăresc copios... în voie - la aşa ceva nu există oprelişti şi nici leacuri. Visul regăsirii în sânul familiei se încropeşte, în pofida vremurilor şi mode(le)lor, iar scena Crăciunului din jurul mesei, cu Schtile nacht heilige nacht mai adevărat şi mult mai balsam pentru suflet decât A Christmas Tale din televizor.
Incitant şi dureros, spectacolul - aşa cum este el structurat - nu se bazează pe clasicele personaje / roluri, ci pe martori. Ei trăiesc, simt, înţeleg (din ce în ce mai puţin, dar încă destul...) lumea în care se zbat. Momentele de burlesc se împletesc cu cele dramatice; duioşia şi sarcasmul se suprapun oximoronic, aşa cum se întâmplă cu dramatismul atacat şi alterat de grotesc. Cultura clasică ar putea fi o soluţie? Cine mai ştie... dar merită măcar încercat. Apelul la teatrul lui Shakespeare, Cehov, Marivaux ori Mihail Sebastian, ca la un salvamar iluzoriu... poate-poate evităm scufundarea. Sau, dacă nu, măcar să sfârşim frumos. "Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii, actori".
Situaţiile şi întâmplările, istoria şi istorioarele, oamenii - personaje sau actori - se năpustesc în cutia Velicăi, într-o sarabandă cuceritoare de succesiuni ori de fracturi semnificante - cam aşa cum sar scânteile din tăierea cu flexul. Planurile de joc se suprapun captivant, se completează şi uneori se confundă, pentru a se disocia şi a se completa din nou. Proiectul româno-francez aduce pe scenă şi noutatea multi-lingvismului, exprimând cum nu se poate mai bine ideea că limbile în care ne înţelegem nu reprezintă nici piedici, nici branduri / etichete, ci doar suportul articulat pe care Tatăl l-a oferit oamenilor nu ca să se certe şi înjure, ci pentru a se înţelege între ei.
Într-o zi, lumea se va schimba completează, palid-optimist, titlul acestor hălăduieli îngrozitor de fermecătoare. Sau fermecător de îngrozitoare. În orice caz, cumplit de adevărate. A bon entendeur, salut!
*
Proof / Demonstraţia americanului David Auburn oferă regizorilor Grosu (Andreea şi Andrei), la Unteatru, şansa unui spectacol împotriva curentului. Nimic spectaculos, doar profund şi substanţial. Patru personaje evoluează în două lumi - aia reală şi cealaltă, de "dincolo" - acolo unde se presupune a fi ajuns tatăl. Schema moştenirilor filiale şi a dezvăluirilor neaşteptate ce rămân în urma dispărutului nu urmează, aici schema din Conversaţie după înmormântare, deşi... Fiicele savantului matematician se înfruntă (la început politicos, grijuliu, mocnit), încercând să-ţi înţeleagă şi să descopere adevărul despre cel dispărut. Ciocnirile dintre surori nu au nimic patetic; doar mocnit, nebulos, confuz.... e acolo un "ceva" care, cu ajutorul străinului (studentul preferat al defunctului) ar putea ieşi la iveală, dacă... Dacă se vrea, dacă se poate, dacă se crede în ceea ce pare imposibil de crezut. Mila şi acceptarea nebuniei ce pare a fi întunecat, în ultima perioadă a vieţii, mintea bătrânului ar fi soluţia cea mai la îndemână, încropită destul de uşor şi greu de neglijat. Doar că... totul se răstoarnă odată cu descoperirea, printre hârtii, a unei lucrări ce revoluţionează toată matematica. Indiciile se bat cap în cap... premise năucitoare, mărturia "fetei celei cuminţi", rămasă până în ultima clipă lângă părintele cu minţile rătăcite şi care îşi revendică acum autoratul. Adevărul rămâne, totuşi, suspendat, greu de crezut, dar nu cu totul imposibil.
Textul, de o densitate rar întâlnită, a fost tratat de regie cu sobrietate, minuţie şi rigoare dusă, parcă la ultima zecimală a calcului omenesc. O interpretare ultra-profesionistă îl face pe Marian Râlea să menţină cu succes limita imprecisă dintre nebunie şi luciditate a tatălui-fantomă, în timp ce Ionuţ Vişan aduce între cei trei pereţi, de o macabră austeritate spiritul înflăcărat, juvenil şi scormonitor al ciracului, gata de orice este omeneşte posibil pentru aflarea adevărului şi finalizarea demonstraţiei. Tensiunea dintre cele două surori (Dana Rogoz şi Florentina Ţilea, ambele contribuind la crearea emoţiei autentice şi edificând relaţia spre zona nebuloasă dintre genialitate şi impostură, dintre îndoială şi furie, milă şi admiraţie, ezitare, vinovăţie şi aplomb) se construieşte atent, scrâşnit, cu precauţii sparte doar de amintirile, bănuielile şi vinovăţiile ce par a nu absolvi pe niciuna dintre ele.
Un spectacol ca o problemă grea de matematică, al cărui merit este tocmai acela că nu oferă un rezultat final, ci doar ipoteze.