Special - Singurătatea pietrelor

Am experimentat butada cu privirea inteligentă dar fără putinţa exprimării şi, îmi pare, aceasta a devenit apanajul unei bune părţi a societăţii. Din grabă, din diminuarea atenţiei către celălalt, din comoditatea recursului la şabloane şi locuri comune, din mici orgolii şi din câte alte motive vor mai fi fiind. În epoca internetului, paradoxal, comunicarea are un randament tot mai scăzut. Dacă aşa ne e greu, darmite când privirea e 'albă' ori se eschivează?!

Deşi nu e menţionat vreo clipă, autismul personajului principal, Sandy, pare a fi în joc în spectacolul de la unteatru, Singurătatea pietrelor, pe un text de Flavius Lucăcel. Fără a fi nevoie de o ilustrare de dicţionar, percepţia se sprijină pe câteva semne. Da, copilul aliniază cuburile-mobilier sau, obsesiv, şerveţelele pe jos, evită, uneori, să se uite în ochii părinţilor, când îi vorbesc. Dar, ori de câte ori se uită la noi, spectatorii, iar filmarea, de calitate, cu atât mai mult ne apropie de chipul personajului, se simte limpede că suntem în comunicare cu el. Se citeşte toată încărcătura frazei în ochii lui Alex Popa, un actor admirabil, cu inteligenţă scenică la fiecare pas, trădat, astfel, de privire.


În cele din urmă are mai puţină importanţă acurateţea simptomelor. Generic, personajul copil este unul "special". Şi spectacolul curge sub semnul acestui cuvânt. Pornind de la relevarea fragilităţii individului ce se trezeşte a fi în afara sferei largi a ceea ce numim, uneori controversat, normalitate, în fapt o convenţie statistică. Când tatăl, neliniştit de unele simptome ale copilului, primeşte un implacabil verdict (exprimat plastic): "are o fire poetică", reacţionează impulsiv, într-un amestec de spaimă şi revoltă: "Poetică? Ai înnebunit? Doamne fereşte, loveşte-te peste gură!" Şi asta o spune un personaj pe care-l vedem bine că este educat, raţional, calm şi echilibrat, aşa cum îl interpretează Bogdan Nechifor.


Acomodarea cu o asemenea situaţie, care schimbă proiecţia vieţii pentru totdeauna, e dintre cele mai dificile. Drama e vizibilă. Mama este cea care se pliază, natural, pe ceea ce impune destinul. Legătura biologică a naşterii furnizează acel surplus de resurse empatice şi de dăruire, capabil a susţine efortul de înţelegere şi de apropiere de sufletul copilului. Uşor nu-i este nici ei, tatăl amintindu-i plânsul nocturn.

Este secvenţa, poate, cea mai tulburătoare pe care o lasă la vedere Florina Gleznea când, după eschivă ("M-ai auzit tu?"), în faţa provocării tatălui, cu urletul iraţional al copilului în fereastră, spre vecini, mama cedează o clipă: "Termină...!" O clipă, cât să înceapă doar acest cuvânt răstit, pe care nu-l poate, totuşi, termina. Şi se cufundă cu capul în cada cu bile colorate, înăbuşindu-şi fierberea atât de epuizantă. Copilul roteşte, la nesfârşit, o piuliţă-fluture pe un filet pe care-l strânge în mâini, obsesiv. Posesiune şi dependenţă, sentiment de liniştită identitate şi simbol al prizonieratului într-o lege a unui hazard nepăsător (deşi spre final vine vorba de un paradis pierdut).


Flavius Lucăcel a scris o piesă în firea dramaturgiei, cu o bogăţie de replici, ca să zic aşa, într-o perioadă a teatrului construit din lungi secvenţe narate. Dacă teatrul se revendică în cea mai mare măsură de la viaţă, apoi tocmai dialogul este expresia preponderentă. Singurătatea pietrelor mi-a amintit modernitatea resimţită în faţa dramaturgiei de replică, ducându-mă cu gândul spre, de exemplu, Nu sunt turnul Eiffel a Ecaterinei Oproiu.


Întâmplarea face să-mi apară în cale o cronică mai veche a lui George Banu, la un spectacol după Theodor Mazilu: "Scenetele lui Mazilu nu pretind spectacolul. Se vorbeşte imens, cu un abuz de inteligenţă. Replicile vizează mai mult spectatorul decât partenerul. E o piesă de fotoliu." Ei bine, dacă Ecaterina Oproiu făcea recurs consistent la didascalii, construind eşafodajul unei reprezentări de-a dreptul cinematografice, Flavius Lucăcel ţine să lase textul să vorbească de la sine, cu libertate deplină pentru punerea în scenă.


Ce face regizorul? Norbert Boda reacţionează, îmi pare, potrivit firii sale. Aşa că îmbracă textul în ludic. Îi place să se joace, îi place să se simtă un ritm, al lui, cel preocupat de hip-hop. Replicile se rostogolesc într-o cadenţă zglobie, esenţa tare se decantează tot mai aproape de final. Ceea ce m-a intrigat a fost o anume faţetă a acestui ludic: împingerea personajului feminin, în scena primei întâlniri, la cafenea, spre o rostire excentrică. Amprenta absurdului patinează puţin, actriţa apare ciudat cu acel sunet de pasăre - poate e delfin? Este, parcă, prea mult. Ar fi singura nuanţă de "special" a personajului. În fond ea este elementul de stabilitate a întregului.


Iar Florina Gleznea oferă acea căldură şi acea încredere pentru echilibru. Copilului şi partenerului, totodată. Pentru că, deşi în plan secund, ni se proiectează o, aproximativ, aceeaşi legătură puternică între personajul tată şi mama sa. Sandy spune: "sunt delfin şi mama mea e înger". Tatăl spune: "mama e sfântă!". Spectacolul ilustrează aparenţa de comportament, ca la o pledoarie în faţa unei curţi cu juri. Şi tatăl stă adâncit în lumea lui (tabletă, mailuri, comunicate, chat), are obsesia unei anume rigori (amuzantul dialog dintre mama care cere ceva de băut şi tatăl care declină variantele posibile, cu avantaje şi dezavantaje) şi, cum am amintit deja, este psihic legat de mamă.

Norbert Boda reaşază segmentele piesei, reconfigurează totul, la propriu şi la figurat. Dacă dramaturgul a înşiruit scenele ca într-un joc Piticot, cu salturi continue dintr-o etapă în alta a vieţii celor trei personaje, regizorul reface acest puzzle pentru a propune expunerea din perspectiva copilului. Şi Sandy o face cum îi e felul, ordonat: capitolul unu - "familia mea", capitolul doi - "ei doi", capitolul trei - "eu", capitolul patru - "ziua în care mi-am dat seama că tata e un delfin în haine de om". Plus două coperţi: un prolog ca o declaraţie de intenţii (tehnic cu dezavantajul prizei insuficiente a sunetului) şi un epilog ce recuperează toată drama estompată până atunci.

Boda translatează replici şi inserează o scenă cu întreaga familie interogată de un personaj nevăzut, la o şedinţă de terapie. Foarte bine integrată, defineşte fiecare personaj. Dezvoltând, psihanalitic, trecutul tatălui, cu o copilărie marcată de fuga tatălui său, vine şi întrebarea firească: "Deveniţi ca tatăl dumneavoastră?". Şi redescoperim, la final, afişul spectacolului. Două planuri, sus şi jos, trei bile colorate diferit. Două sus şi una jos. Permutările sunt posibile: cea aparte poate fi oricare dintre ei.

Fluiditatea poate fi sesizată şi printr-un accesoriu al tuturor costumelor: bretelele. Şi, desigur, la Sandy sunt în poziţia lor clasică, la părinţi conform modei contemporane, invers.
Jocul acesta, menit să ne pună pe gânduri, să ne repoziţioneze vizavi de diversitatea oamenilor, supuşi hazardului, ne serveşte un indiciu încă de la întâlnirea celor doi viitori părinţi.
Subtil, scenografia Ruxandrei Manole include şi obsesia alinierilor (vezi şi jocul de-a roboţii, semn specific) dar şi flexibilitatea. Cuburile din acelaşi plan al începutului se stivuiesc, fie pentru a ierarhiza, fie pentru a pune personajele adulte în postura unei retrospective asupra trecutului. Spaţiul cu bile colorate, ca o cadă, multifuncţional, devine, în cele din urmă, căminul. Fără muchii aliniate, fără obsesia rigorii. Doar pentru poveste, pentru sensul profund al cuvintelor.

Spectacolul mai are ingeniozităţi, de la jocul cu paharele folosite precum telefoanele cu pâlnie, de la începuturile comunicării telefonice, până la folosirea unei păpuşi gonflabile, pe care copilul o ţine ca pe un paravan, pentru evadările tatălui.

Altfel, totul vine din farmecul jocului actorilor. Florina Gleznea transmite enorm din priviri şi ton. Este şi mama care perseverează cu neobosită răbdare în micile gesturi de afecţiune, este şi cea care semnalizează că înţelege totul şi alege doar ceea ce este esenţial la un moment dat. Una dintre cele mai reuşite scene este a mamei gravide, pe puntea vasului, aşteptând apariţia delfinilor. Cu balonul uriaş ca simbol al gravidităţii, cuprins în braţe de amândoi. Florina Gleznea creează o mamă dintr-o galerie de referinţă în cultura noastră.


Bogdan Nechifor începe cu imaginea tatălui convins că nu poate exista comunicare cu propriul său copil, unul special. De aici încrederea în luciditate sau jocul ca venind din exterior, cu copilul. Intervenţia lui, fredonând à la Luigi Ionescu atunci când mama punea suflet spre a smulge câteva silabe de la copil, se va schimba, de-a lungul spectacolului. Momentul de maximă sensibilitate al relaţiei sale cu copilul este când, după exprimarea temerii faţă de ce va zice mama, într-un gest de solidarizare a celor două personaje masculine, Sandy îl mângâie, se joacă afectuos cu părul tatălui. Cu un minus pentru complicata scenă a întâlnirii din cafenea, în cheie absurdă, Bogdan Nechifor încheie cu mare sensibilitate. Tras de mâna de copil, să intre şi el între bilele colorate, cu emoţie, citeşte din poveste ultima replică, de rămas bun.


Pentru ca apoi, singur, Alex Popa să dea drumul sentimentului. Sub un spot de lumină, decupând întunericul, face o demonstraţie a capacităţii copilului "special" de a simţi şi de a transmite emoţie. Îi tremură glasul, tristeţea, pregătită de tulburătoarea poveste a vântului, a copacului şi a celor doi iepuri, umple spaţiul. Alex Popa ESTE copil în tot ceea ce face în spectacol. Chiar şi când interpretează chelnerul de la cafenea, e, cumva, un avatar al copilului. Alex Popa are parte de un rol foarte dificil. Opţiunea lui este de a nu juca real un copil "special" ci de a ne convinge prin joc că este aşa cum spune el. Şi pare a reuşi asta.  Scriu "pare" pentru că lipsesc spectatorii. (Acum realizez că scriu o cronică la un spectacol filmat fără spectatori. E prima dată când simt absenţa publicului. Dincolo de posibila generozitate a aplauzelor de final, reacţiile din timpul spectacolului dau o măsură, cât de mică, despre receptare.)

Pe Alex Popa îl ştiu din Revizorul regizat de Slava Sambriş, la finalul studiilor, reprezentat la Craiova, în festivalul TNT. Am remarcat că a captat atenţia tuturor, a condus fluxul scenic.

Filmarea de la unteatru are calitatea de a veni cu prim plan, actorii jucând şi cu privirea spre cameră. Din nou am apreciat capacitatea lui de convingere. A creat un rol foarte puternic, ar merita o nominalizare UNITER.

La aceeaşi ediţie TNT a fost prezent şi Norbert Boda, regizând un spectacol scris de el, O viaţă normală, cu o bună parte din promoţia 2020 a facultăţii clujene, o echipă de mare succes. Pe el, în cuplu tot cu scenografa Ruxandra Manole, la rândul ei proaspăt absolventă de UNATC, având ei deja înscrisă în CV o reuşită, cu acest spectacol, am şansa de a-l revedea la Craiova, câştigând ei doi a zecea ediţie a concursului rezervat tinerilor creatori. Vor scoate un spectacol din câteva poezii de Sorescu. Dar despre asta vom mai vorbi.

Singurătatea pietrelor este un spectacol cu viitor. Îmi place să cred că, în şirul reprezentărilor ei, borna de început, a acestei echipe conduse de Boda, va rămâne o referinţă. Povestea din piesă, ea însăşi deschide un drum în reprezentare. Tulburătoare, citită, în cele din urmă, şi de ea şi de el, murmurată de copil, fixează imaginea şirului nostru, nesfârşit, de vietăţi ce s-au înstrăinat unele de altele. Noi, nu.