Călătorie prin istoria teatrului - Noaptea bufonilor

La sfârşitul anilor '50, proaspăt înfiinţata Televiziune Română începea să transmită spectacole de teatru. Din motive tehnice, spectacolele nu erau înregistrate în prealabil, ci erau filmate şi transmise în direct din studiourile TVR.

La peste 60 de ani distanţă, printr-o neaşteptată răsucire a istoriei, teatrul produs pentru camere de televiziune şi transmis live a revenit la modă. În căutare de soluţii pentru a evita marile probleme financiare ce ameninţă teatrul independent (şi nu numai) în plină pandemie de coronavirus covid 19, unteatru şi-a mutat reprezentaţiile în mediul online.

Publicul cumpără bilete de pe site-urile bine-cunoscute (vezi https://www.unteatru.ro pentru detalii), ora de început e cea obişnuită (7PM sau, mai rar, 8PM), scaunul de pe gradenul din Sfinţii Apostoli 44 e înlocuită de canapeaua din zeci, poate sute de case răspândite prin lume. TVR-ul de pe vremuri e înlocuit de YouTube-ul zilelor noastre, în timp ce ecranul rămâne cel al unui TV (smart şi/sau posesor de mufă HDMI).

Spectacolul poate să înceapă.

****
Noaptea bufonilor a fost, mai întâi, în 2015, un spectacol al Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu. Gândită de veteranul Alexa Visarion ca un melanj Cehov - Shakespeare, pornind de la Cântecul lebedei, textul din 1887 al primului, montarea sibiană îl avea în rolul principal, cel al actorului cândva glorios, acum la final de carieră, pe Ilie Gheorghe. Alături de regretatul actor al Naţionalului craiovean, Marian Râlea, în rolul sufleorului, şi Veronica Arizancu / Gabriela Pârliţeanu şi Ioana Cosma / Maria Soilică în roluri secundare.

La 5 ani distanţă, Râlea preia rolul principal într-o nouă montare, realizată de acelaşi Alexa Visarion, la unteatru. Alături de el, Richard Bovnoczki. Primele două reprezentaţii au avut loc la început de martie 2020. Clasic, cu spectatorii în sală, off-line. A treia s-a întâmplat pe 18 martie 2020, cu spectatorii acasă, online.

Trei camere, un regizor de transmisiune, lavaliere, microfoane, reflectoare, umbre. La final, în loc de aplauze, două vorbe din partea actorilor: mulţumiri adresate privitorilor şi invitaţia de a re-reveni şi în serile următoare.

****
Un bătrân actor, Vasili Vasilici Svetlovidov, uitat peste noapte în teatru, ca un anume Firs pierdut în rămăşiţele unei livezi. Un sufleor, Nikita Ivanici, mare admirator al actorului. O noapte de amintiri, presărată cu fragmente din Lear, din Richarzi, din Hamlet, din alte şi alte scrieri shakesperiene. O noapte de regrete, o noapte de vise, o noapte de iluzii. Memoria unui triumf care a existat aievea sau e doar o închipuire a celui care, ajuns aproape de final, îşi oferă un trecut glorios.

Strigate, şoptite, rostite cu patos, redate firesc, faimoasele replici din marile texte spun povestea unei cariere, ţin loc d CV. Marian Râlea se aruncă cu voluptate în fiecare bucăţică de rol. Richard Bovnoczki nu-l scapă din priviri, oferindu-i admiraţie şi dându-i încredere. Alexa Visarion strecoară reverenţe pentru maestrul său, Radu Penciulescu.

Un anume fel de a înţelege şi de a face teatru. Poate prea grandios, prea încărcat de superlative pentru gustul ultra-contemporan. Un anume fel de a trăi teatrul şi de a-i împlini meseriile. Plin de patos, de devoţiune. Şi aici e rost de ecart faţă de temperatura emoţională a prezentului.

Textele clasice nu mai sunt privite cu aceeaşi reverenţă, nu mai sunt montate în aceeaşi cheie. Actoria şi-a pierdut din aura cu care spectatori şi vedete, deopotrivă, se obişnuiseră să o înconjoare în trecut. Gusturile, ideile, perspectivele, lumea s-au schimbat.

Spectacolul lui Alexa Visarion e o mărturie a acelor timpuri care au fost. Şi un prilej pentru un actor ca Marian Râlea să viziteze, fie şi pe fugă, parte din rolurile de care n-a avut parte într-o carieră ce rareori i-a oferit marile ocazii pe care ar fi ştiut să le fructifice. Unul dintre actorii favoriţi ai lui Ducu Darie primeşte, după mulţi, foarte mulţi ani, o şansă importantă.

****
O bătrână artă, teatrul, ce riscă să fie uitată, de-a lungul pandemiei, în oraşele pustii. Memoria uneia dintre formele în care a ajuns, cândva, la oameni reprezintă, astăzi, una dintre posibilele sale soluţii de salvare.

Istoria ajută la depăşirea unui prezent ce ne năuceşte prin viteza cu care rostogoleşte neliniştea. Nu singură, însă. Istoria, reprezentată de primele forme ale teatrului pentru televiziune, mixată cu forţa uluitoare de penetrare a ultra-modernei tehnologii de transmitere şi receptare a datelor. Un melanj câştigător, spre luarea aminte a celor care aleg să arunce peste bord tot ce nu e la zi şi a celor care, orbiţi de ce a fost, nu mai au ochi să vadă ce este.