Teatro dell'Argine din Italia s-a prezentat la Arad, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru EuroUnderground, ediţia a IX-a, cu piesa I cavalli alla finestra / Caii la fereastră, text de Matei Vişniec, în regia lui Vincenzo Picone, cu Micaela Casalboni, Giovanni Dispenza, Andrea Gadda. Spectacolul a beneficiat de subtitrare în limba română.
Piesa are o structură tripartită, fiecare prezentând povestea unui cuplu: mamă-fiu, fiică-tată, soţie-soţ şi raportul acestora cu războiul. Fiecare personaj este exponentul unei categorii sociale. În ciuda faptului că se încearcă o aparentă particularizare a personajelor prin atribuirea unor nume (fiica se numeşte Isabelle, soţul şi colonelul său, Hans) nu există poveşti individuale, ci doar o perspectivă universalistă, personajele pot fi substituite. Doar mesagerul este mereu acelaşi, rolul său fiind acela de liant între poveşti, un mediator al morţii, omul cu calul.
Dezeroizarea soldatului constituie ideea centrală a piesei. Soldatul moare prosteşte, nu luptându-se "ca un leu", cum şi-ar fi dorit mama: fiul moare lovit de un cal, tatăl înnebuneşte pe drumul de întoarcere dintr-o bătălie în care fusese singurul supravieţuitor, soţul moare călcat în picioare de camarazii lui de arme în timpul unui asalt, după ce se împiedică de steagul pe care îl purta.
Războiul este, în această piesă, o spălare a creierului. Îndoctrinarea este atât de puternică încât, pentru soldat, războiul continuă şi acasă. Există o stare permanentă de veghe, un grotesc război care nu se termină niciodată. Însuşi spaţiul intim se transformă într-un câmp de luptă. Punctul culminant este atins de momentul în care soţul dispune bateria de bucătărie ca o baterie militară; obiecte banale precum linguri, furculiţe, oale sunt investite cu roluri militare şi sunt etalate pentru a indica dihotomic trupele "noastre" şi inamicii.
Scenografia semnată de Alessandra Vicini exploatează metaforic valizele militare: războiul este la purtător, banalizat, transpus în cotidian. Valizele primesc noi atribute; ele nu mai conţin doar obiecte personale, ci, simbolic, o viaţă întreagă. Soldatul (sau omul în general) are în permanenţă valizele pregătite, este mereu în aşteptare. Regăsim pe scenă valize-scaun, valiza prevăzută cu robinetul la care curge o apă neagră, pe care personajele o lasă să curgă pentru că îi calmează (un Styx în miniatură), valiza-fereastră, valiza în care mesagerul depune garoafele aduse pentru a vesti moartea fiului, valizele-monumente memoriale cu fotografiile soldaţilor morţi, valiza în care mama a depozitat pahare şi o sticlă (consumul de alcool se dovedeşte a fi catartic). O valiză mare serveşte la intrarea şi ieşirea personajelor şi la sfârşitul celui de-al doilea tablou ea devine un sicriu în care este închisă fiica, iar în tabloul al treilea adăposteşte bocancii pe tălpile cărora se presupune că se află cadavrul soţului.
Militarizarea se observă şi vestimentar: mama poartă un veston militar, tatăl imobilizat în scaunul cu rotile, de asemenea, soţul întors acasă nu vrea să poarte decât cămaşa lui militară. Fiecare tablou are un obiect-nucleu: raniţa soldatului, în care mama aranjează cu grijă lucrurile acestuia, scaunul cu rotile al tătălui, vesela pe care soţia i-o aduce soţului pentru ca acesta să o poată dispune strategic. Lipsa de reacţie a fiului determinată de frica în faţa morţii, repetitivitatea poveştilor tatălui prizonier în scaunul cu rotile şi în trecutul său de soldat, nebunia şi violenţa soţului cu gesturi compulsive sunt construite în opoziţie cu grija maternă, devotamentul fiicei şi dragostea soţiei. Obiectele comune celor trei scene sunt bocancii. Ei au totodată şi cea mai mare încărcatură simbolică: duritate, ordine, supunere, forţă brută, moarte, urma unei vieţi, memoria unui defunct.
Războiul dezbină, cuplurile funcţionează ca două insule solitare, comunicarea devine imposibilă. În plan afectiv se duce o luptă între trauma soldatului etern şi aşteptarea penelopică a revenirii la starea iniţială de confort familial. Discursul bărbaţilor e construit pe platitudini militare, pe exagerarea modelului superiorului ierarhic, văzut întotdeauna ca un salvator. Valorile familiei sunt minimalizate, aproape suprimate. Rămâne, totuşi, datoria faţă de mort, deşi cadavrul soldatului lipseşte. Drept substitut, mamei i se aduc pachetele de biscuiţi ale fiului, fiicei un scaun cu rotile, soţiei bocancii pe tălpile cărora se află bucăţi din trupul soţului. Moartea este substituibilă, ba chiar divizibilă, reductibilă până la un punct, sau până la neant: trupul fiului dispare pur şi simplu, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, ceea ce trădează oroarea în faţa morţii, încercarea de a o expedia din cotidian, de a-i îndepărta orice urmă.
Replica finală aparţine mesagerului: "Şi eu mă numesc Hans". El este astfel decăzut din condiţia lui de Hermes şi înscris în cercul oamenilor obişnuiţi, supuşi implacabilităţii morţii. De altfel, regia mizează pe această idee, soţia îl ajută pe mesager să îmbrace cămaşa soţului mort, subtituindu-l acestuia.
Sonor, se realizează un minunat spectacol atât prin muzicalitatea limbii italiene, prin variabilitatea registrelor şi tonalităţilor virtuos demonstrate de actori, cât şi prin muzica propriu-zisă, care intensifică starea de nelinişte, de aşteptare şi receptare a veştilor despre soldat. Apogeul este atins la sfârşitul primului tablou prin deschiderea valizelor în care se află zeci de fotografii portret ale unor bărbaţi morţi, fiecare având un bec aprins. Din nou, se mizează pe ideea de universalism.
I cavalli alla finestra / Caii la fereastră este o piesă despre grozăvia războiului, despre spectacolul cinic al morţii non-eroice care se desfăşoară la fereastră, despre soldatul etern a cărui singură glorie este accea a unei morţi curate, evanescenţa, confundarea cu neantul, despre mama eternă îndoliată, despre fiica devotată şi soţia răbdătoare, despre aşteptare, despre moarte. Căci marea aşteptare este aceea a morţii. Locul de aşteptare se schimbă, precum şi rolul social. Dar povestea este mereu acceaşi: moartea ne pândeşte la fereastră. Iată funcţia valizei-fereastră cu care dansează fiica: privim spre moarte în fiecare zi şi suntem antrenaţi în dansul ei macabru. Dacă spaţiul casei reprezintă protecţie, cald, siguranţă, afară, la fereastră, aşteaptă calul, animal psihopomp, simbol al angoisei morţii. Însă aşteptarea se face mereu de unul singur...
Notă: Vezi această piesă în italiană aici.
Notă: Vezi această piesă în italiană aici.