Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aaleef - experienţa haosului


octombrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Aaleef" înseamnă în arabă "eu mă rotesc". Şi se roteşte. Şi se roteşte. Şi se roteşte. Şi se roteşte! Taoufiq Izeddiou trânteşte pe scena Teatrului Odeon un spectacol de dans. Îl trânteşte aşa cum se trânteşte şi pe sine, în repetate rânduri, de duşumea, într-o coregrafie inedită, cu iz de incantaţie. Învârtiri şi unduiri repetate până la obsesie. Ezitare între armonie şi zgomot. Între ritm şi onomatopee anarhice. Între lumină, întuneric şi joc de umbre. Incertitudine între oniric şi real. Avangardă motrică. Un traseu aproape somnambulesc într-un decor aproape inexistent. Aproape artă.
 
"Sunt plin de mânie. Energia mea este în acelaşi timp năvalnică, inteligentă, domoală, controlată, obosită, epuizată, reţinută... Sunt oare marocan sau african? Sunt din zona Mediteranei? Sunt arab sau sunt un cetăţean al lumii?". Mărturisirea lui Taoufiq Izeddiou se transpune în dansul enigmatic, în care un connaisseur ar putea întrevedea o luptă crâncenă de regăsire a sinelui, o încercare (s)forţată de a reconstitui drumul memoriei până la "eu". Spectacolul artistului marocan este, fără îndoială, o metaforă. Una grea. Însă problemele încep să răsară, spinoase, atunci când începi săpăturile în căutarea a ceea ce se află dincolo de simbol. Într-o exprimare sincretică extrem de criptică, privitorului aproape că i se refuză un fir roşu, călăuzitor în amalgamul de semne. Şi orbecăie printre sensuri de dragul artei revoluţionate. Şi chicoteşte cu înţeles complice atunci când artistul de pe scenă comunică în limbajul curcilor cu un zeu ascuns privirii profane. Şi aplaudă furtunos, entuziast, la sfârşitul reprezentaţiei, urmărindu-i cu coada ochiului pe cei din jur, ca să ştie cam când ar fi cazul să se oprească.
 
Scenă în semiobscuritate. În colţ, o siluetă întunecată din care poţi ghici numai părul afro şi linia masculină a corpului. Personajul ridică anevoie două greutăţi şi le cară păşind apăsat, în derivă. Urletul unor animale din junglă. O invocare aparentă sub forma unui contorsionism haotic, energic, într-un crescendo de viteză şi intensitate: cap, umeri, trunchi, braţe împreunate se agită spasmodic, bezmetic, într-o bâţâială disperată, mustind de metaforă. În ritualul misterios, cu aer de ceremonie canibală, picură încet-încet umanul prin efectele de sunet: vuiet, voci indescifrabile, cântec de cadână - zgomot de târg marocan. Apoi, când silueta înşfacă un microfon în care începe să chiţăie polifonic, bâţâiala îşi întâlneşte desăvârşirea sincretică. Mersul figurii întunecate trădează încercarea de a-şi păstra echilibrul pe o sârmă imaginară - probabil sinele. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Pas adăugat, cadenţă, crescendo. Jap, s-a trântit pe podea. Ca privitor n-ai vreme să reflectezi la posibile vânătăi, n-ai vreme nici măcar să te doară simbolic, fiindcă - jap, se mai trânteşte o dată. Jap! Jap! Jap! Apoi se ridică senin şi stă de vorbă, ca în transă, cu o prezenţă nevăzută dintr-un ungher întunecat. Din spatele ultimului rând se îndreaptă spre scenă, în pas molcom şi imperturbabil, un cântăreţ la un instrument ciudat, cu multe corzi. Ritm simplu, repetat iar şi iar. Silueta dă ocol scenei ciupind extravaganta scripcă în ritm uniform. Cealaltă siluetă îi sare-n cârcă. Te pomeneşti c-o fi vreun alter ego. Păşesc împreună, netulburaţi, ocolind lumini şi umbre.
 
Lumină puternică. Şirul de reflectoare din capătul scenei se balansează la unison, înainte-înapoi, dând naştere unor forme bizare pe peretele din fund. Personajele umblătoare le urmează pilda: înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Tropăială. Volumul muzicii se intensifică. Îmbinarea sunetelor desenează în încăperea cu margini incerte, umbrite, o obsesie treptată. Lălăială cu pretenţii de incantaţie. Răget de junglă. Urlet din tenebre - chemarea străbună. Învârteală înteţită. Sărituri. Balans. Delir. Ritm presărat de sincope, preschimbat în zgomot. Mâinile se ridică, într-o implorare confidenţială a divinităţii coborâte la nivel de tavan. Tăcere. Reflectoarele au luat-o razna. Fluierat repetat din spate. Dac-o fi tot vreun zeu, trebuie că e unul foarte original, pentru că silueta de pe scenă îi răspunde în cel mai autentic şi de ogradă glugluit curcănesc. Mâna sus cine mai poate să facă aşa! Nu prea mulţi, pentru că din sală au izbucnit râsete admirative. Progresiv. Întâi vreo câteva, răzleţe, ale celor mai docţi care s-au prins din prima de poantă. Pe urmă din ce în ce mai multe, mai curajoase, mai spumoase. Hăhăială care m-a complexat, pentru că nu înţelegeam o iotă din curceasca atât de spirituală de pe scenă. Cine ştie ce deliciu am pierdut...
 
Şi se făcu lumină. Silueta cu vârf afro se dovedeşte a fi, într-adevăr, un bărbat de culoare. Îmbrăcat în furou şi ştrampi roşii. Se bălăngăne anevoie pe pantofii cu toc, poartă poşetă şi ochelari de scafandru. Peste ei îşi pune alţii. Peste ei, alţii. Şi alţii. Şi alţii. Şi alţii, până când nu mai e loc după ureche de atâtea toarte. Braţe ridicate. Balans bahic. Jazz. Deschide un schelet de umbrelă. Pe jos - petale de trandafir. Agitaţie electrizantă care proiectează pe perete o umbră nevrotică.


Întuneric. Doar un soi de veioză roşie, rotită periculos deasupra capului, ca un lasou. Ochelari cu lumini roşii, intermitente, în loc de lentile. Climax artistic, intensitate maximă, nervi întinşi, suflet la gură... Gata. Gata? Da, gata. S-a terminat. Se face din nou lumină, o lumină cuminte de data aceasta. Taoufiq Izeddiou şi interpretul de muzică tradiţională Gnawa Maâlem Adil Amimi (tipul cu scripca ciudată) vin în faţa scenei, se iau de mână, fac reverenţe cu figurile strălucind de împlinire. Publicul aplaudă frenetic. A prins ideea. A gustat miezul.
 
În spectacolul dansatorului marocan nu avem de-a face cu oameni. Pătrundem într-un tărâm tenebros al sensurilor îmbârligate, în care călcăm pe nisipuri mişcătoare, prin mlaştini de sens, pe teren minat. Avem de-a face cu umbre. Şi umbrele încep să se mişte, să se învârtească, să se agite, să se trântească.
 
Am rămas până la sfârşit numai ca să văd deznodământul. Naivitate de gospodină telenovelistă, de care nu mă fac vinovată pentru prima oară. Am mai greşit la fel de crâncen şi când am citit Castelul lui Kafka: am strâns din dinţi până la ultima pagină, numai ca să descopăr cum cartea se termina abrupt în mijlocul propoziţiei, ca o moarte venită pe nepregătite. M-am simţit ca un arpentor K. cu pretenţii logice, pierdut într-o pleaşcă suprarealistă, din care n-am întrezărit nici măcar pâlpâiri de înţeles.
 
Aaleef
Marţi, 18 octombrie 2011, ora 20:30, Teatrul Odeon, Sala Studio, în parteneriat cu Căminul Cultural şi Centrul Naţional al Dansului Bucureşti

coregrafie şi interpretare: Taoufiq Izeddiou
cu: Le Maâlem Adil Amimi
sunet: Guy Raynaud
lumini: Taoufiq Izeddiou

Compania Anania din Maroc
Producţie: Cie Anania
Coproducţie: Bonlieu Scène Nationale Annecy, Centre National de la Danse Pantin, Centre Chorégraphique National Tours, Centre Chorégraphique National de Caen Basse-Normandie, la Mission Départementale de la Culture Aveyron, MJC Rodez, Institut Français, Service de Coopération et d'Action Culturelle de l'Ambassade de France Rabat.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer