Revista 22 / ianuarie 2005
2004 a cunoscut cel mai mare număr de premiere cinematografice - 165. E un paradox, căci frecventarea sălilor de cinema e tot mai mică, deci ar reveni tot mai puţini spectatori la un titlu de film. Paradoxul e oarecum aparent, căci sălile gen multiplex sunt în continuă expansiune, în detrimentul celor de stat, şi astfel se explică şi numărul mare de filme ieşite în săli.

Majoritatea covârşitoare a filmelor sunt americane, plus câteva europene (până în 30 de titluri, deci mai puţin de 18%), alte câteva (12) româneşti şi 3 asiatice. Cu o singură excepţie (Niki Ardelean, colonel în rezervă, de Lucian Pintilie), filmele româneşti sunt catastrofale, de la Dulcea saună a morţii (Andrei Blaier), Magnatul (Şerban Marinescu), Raport despre starea naţiunii (Ioan Cărmăzan), Orient Express (Sergiu Nicolaescu) etc., asupra cărora m-am oprit deja, până la Camera ascunsă, Lotus şi Sindromul Timişoara - Manipularea. Prea mult n-are sens să insist asupra acestora trei din urmă, căci nici unul nu merită atenţia. De remarcat doar că unul din ele - Camera ascunsă - vine de la un regizor - Bogdan Dumitrescu - de numele căruia e legat cel puţin un film demn de luat în considerare (Thalassa, Thalassa, 1994), deci se poate vorbi de o dezamăgire. Camera ascunsă începe bine, dar se termină într-o neverosimilitate ridicolă. Celelalte două filme - Lotus, de Ioan Cărmăzan (regizor cu două filme ruşinoase în acelaşi an - rod al corupţiei şi submediocrităţii din cinematografia română) şi Sindromul Timişoara - Manipularea, de Marius Theodor Barna - nu reprezintă nici o surpriză, sunt proaste aşa cum te şi aştepţi.

Dintre filmele europene, unele sunt foarte proaste (George and the Dragon/George şi dragonul, de Tom Reeve, coproducţie britano-germană 2004); altele foarte previzibile (Zivot je cudo/Viaţa e un miracol, de Emir Kusturica, coproducţie europeană 2004, cu acţiunea având loc în Yugoslavia devastată de război - o nuanţă ceva mai gravă în filmografia lui Kusturica, dar fără să prevaleze asupra isteriilor lui obişnuite şi a aceluiaşi gen de umor pe care-l practică dintotdeauna); altele interesante (Respiro, de Emanuele Crialese, Italia 2004, film de atmosferă de vară toridă, pe o insuliţă din sudul Italiei); altele cu destul de mult umor (Le Boulet / Norocoşi cu ghinion, de Alain Berberian, Franţa 2004, cu actori foarte buni din lumea francofonă - francezii Gérard Lanvin şi José Garcia şi belgianul Benoît Poelvoorde); iar altele deloc rele, dar de la care te-ai fi aşteptat, totuşi, la mai mult (Apres vous/Poftiţi la masă!, de Pierre Salvadori, Franţa 2003, cu Daniel Auteuil şi José Garcia).

Dinspre America, un film genial vine în animaţie: The Incredibles/Incredibilii (2004), regia Brad Bird. E al şaselea film semnat Pixar - studiourile care-şi pun deja amprenta asupra animaţiei mondiale şi a căror deviză e calitatea de excepţie. The Incredibles e un film irezistibil, mai mulţi pentru adulţi (căci e plin de referinţe cinefilice) decât pentru copii, pe tema super-dotaţilor, super-eroilor, superman-ilor şi superwoman-elor. Un umor fin şi subtil, o animaţie cu multă fantezie şi un scenariu cizelat la milimetru fac din The Incredibles un film în care fiecare clipă e un regal. E, în acelaşi timp, un film nu doar pentru cinefili, ci şi pentru un public mai puţin avizat asupra filmelor de gen - dovada e că The Incredibles a ţinut locul I în topul încasărilor din multe ţări europene încă din prima săptămână de distribuţie (Italia, Spania, Belgia, Marea Britanie, Franţa) şi chiar în SUA a fost pe locul I, în a doua săptămână de distribuţie. Îşi merită pe deplin succesul şi cu siguranţă că va fi, în foarte scurt timp, un film cult.

Încă un film de animaţie merită toată atenţia - Shark tale/Povestea unui rechin (2004), regia Vicky Jenson (care lucrase în echipa Shrek), Bibo Bergeron şi Rob Letterman. Şi el foarte subtil, Shark Tale face deliciul spectatorilor cu asemănările dintre figurile peştilor şi ale actorilor care le-mprumută vocile: Will Smith, Robert De Niro (excelentă ideea cu aluniţa de pe obrazul rechinului), Renée Zellweger, Angelina Jolie, Jack Black şi nimeni altul decât regizorul Martin Scorsese. Şi Povestea unui rechin merge la toată lumea, de la mici la mari, e perfect pentru timpul liber, cu densitatea de umor necesară. E o producţie a studiourilor DreamWorks Pictures (Chicken Run, seria Shrek).

Tot de animaţie, dar la polul opus, e Pinocchio 3000 (2004), regia Daniel Robichaud, coproducţie Québec-Franţa-Spania. Are la bază povestea lui Pinocchio, dar e translatată undeva într-un viitor supertehnologizat şi robotizat. De altfel, însuşi Pinocchio e un roboţel, care se luptă, alături de copii, pentru salvarea ultimelor colţişoare de natură dintr-un oraş al maşinilor, al cărui primar e un dictator ce nu suferă nici verdeaţă, nici copii. Filmul n-are destulă imaginaţie, nici destul antren pentru a se reţine. Plictiseşte după 15 minute, iar meritul cel mare e de a fi scurt. Construit pe structură de basm, binele învinge răul şi primarul e înfrânt de copii.

Pentru adolescenţi, producţie Disney, vine Princess Diaries 2: Royal Engagement/Prinţesa îndărătnică 2 - Nunta (2004), regia Garry Marshall. De fapt, mai mult pentru adolescente, numai că e atât de forţat şi fără nici un haz, încât nu se ridică nici măcar la nivelul părţii întâi. Fata care descoperă peste noapte că e prinţesă e prinsă într-un vârtej de maşinaţiuni şi uneltiri pentru tron şi e nevoită să se mărite la repezeală. Numai că, tot la repezeală, chiar se îndrăgosteşte. Problema e că nici ea, nici filmul n-au vreun pic de fantezie...

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus