Cînd actorul se află de unul singur în lumina reflectoarelor, în faţa publicului, capacitatea de transfigurare şi alimentarea ei cu puncte de sprijin ce ţin de arta interpretării fac diferenţa dintre succes şi eşec. Nu oricine poate duce un one man / woman show. Formula mono presupune potenţialităţi multiple, o flexibilitate bazată pe talent dar şi pe o experienţă scenică de-a lungul căreia protagonistul a exersat impersonarea în cît mai multe versiuni. Nu vreau să susţin ideea că exerciţiul solistic e unul exclusiv al maturităţii profesionale, sînt şi tineri care se descurcă grozav, numai că reuşita presupune o densitate de cameleonism pe care primii ani în profesiune nu izbutesc să o asigure întotdeauna. Înainte de a prezenta două exemple de spectacole construite în jurul unor asemenea actori, aş nuanţa puţin distincţia dintre one man / woman show, recital şi monodramă. Tipuri aparent identice, căci toate aduc în scenă un interpret unic, sînt individualizabile totuşi prin diferenţa că se structurează diferit. Recitalul se concentrează în jurul artistului a cărui personalitate creatoare doreşte să o sublinieze. Scenariul e construit plecînd de la atuurile lui interpretative, în genul pentru care e mai înzestrat şi mai pregătit. Monodrama aduce în prim-plan un unic caracter teatral, evoluînd ca biografie ficţională, interpretul redîndu-i prin joc transformările. Testul să-i zicem suprem al valorii creative sînt spectacolele în care actorul trebuie să dea viaţă, în cursul a o oră, o oră şi jumătate, mai multor personaje, de vîrste, tipologii şi temperamente diverse, cu un firesc care nu lasă să se întrevadă nimic din mecanismele subtilelor schimbări de roluri.
Despre Marcel Iureş ştim cu toţii că este un mare artist. Nu ca înălţime, ci mai ales ca performanţe estetice. Nu sînt un fan necondiţionat, l-am văzut şi în cîteva posturi în care nu-l găseam potrivit (Hamletul lui Liviu Ciulei, de pildă), dar şi într-o sumedenie în care făcea diferenţa. La această din urmă categorie îl adaug, de fapt le adaug, căci sînt mai multe, şi pe acelea din Absolut! (după Ivan Turbincă) regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Act. Tonul mizanscenei se concentrează pe străvechea artă a povestirii, de ale cărei taine Dabija s-a arătat preocupat în ultimul deceniu (vezi, de exemplu, Telefonu', omleta şi televizoru' ori OO!, reuşite remarcabile). Vrînd să afle mai multe despre spusul unor poveşti şi povestitori, regizorul l-a vizitat pe Ion Creangă şi al său Ivan Turbincă, croind o dramatizare şi o înscenare pentru Marcel Iureş. Care face toate personajele, de la Cătana ce încearcă să scape de Moarte, la Moartea însăşi, dar şi pe Dumnezeu, Sfântul Petru, Scaraoschi şi Omul străzii. Omul străzii e naratorul principal şi sursa tuturor celorlalte roluri, vroind parcă să demonstreze, ca în orice poveste autentică, că nu înfăţişarea e primordială, ci trăsături ce ies ulterior la iveală. Iureş trece prin fiecare dintre aceste partituri cu o naturaleţe cuceritoare, ieşind dintr-un rol şi intrînd într-altul cu o extraordinară fluiditate, jonglînd pur şi simplu cu o gamă interpretativă echivalentă cu o lecţie de teatru.
Nu întîmplător, cel de-al doilea exemplu ales e al unei actriţe. Mai tînără decît Iureş, dar cu o fişă de creaţie nu mai puţin impresionantă, Ofelia Popii de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu are toate motivele să fie invidiată, pozitiv, de colegele de breaslă care aspiră la izbîndă artistică. Roluri de calibru (Mefisto, în Faust, Lulu în Lulu, Ofelia, în Hamlet, Miţa Baston în D'ale carnavalului), în spectacole semnate de Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Radu Nica, Mihai Măniuţiu, Tompa Gabor i-au adus aplauze, laude de presă şi distincţii atît acasă, cît şi în străinătate. În Felii de Lia Bugnar, şi-a asumat toate cele şapte personaje feminine. Întîi, într-un spectacol lectură la Festivalul sibian, apoi într-o formulă scenică în care a strălucit din nou. Fiind, pe rînd, dar de mai multe ori, toate femeile din viaţa unui politician bogat. Domnul e doar pretextul, căci rolurile întruchipate au legătură cu decesul său. Cu fascinanta ei putere de metamorfozare, probată deja în Mefisto, Ofelia Popii e menajera de condiţie simplă, eleganta soţie, adolescenta dependentă de halucinogene, mama soacră, o pedichiuristă, o doctoriţă şi o tînără din Nigeria. Limbaj corporal, modulaţii vocale, schimbări de mimică şi postură constituie mijloacele prin care actriţa surprinde publicul în seria de încarnări cărora le face faţă perfect, demonstrînd că practic nu există rol pe care nu l-ar putea susţine. Dacă e nevoie, iată, chiar mai multe odată!