Home - de 1 Decembrie

Există, printre cântările închinate acestui pământ, câteva melodii - nu multe, nu foarte cunoscute, aproape deloc mediatizate - care îşi refuză emfaza, declamaţia stridentă şi patriotismul de paradă. Pe două dintre ele aveam să le ascult lipite de nişte imagini de film. A fost mai întâi, în 1981, vocea lui Mircea Romcescu din Pruncul, petrolul şi ardelenii, care - în aranjamentul muzical al lui Adrian Enescu, prelucrând teme populare (Mocioriţa) şi o temă cunoscută a lui Vangelis (Alfa) - cânta aşa: A fost apoi, în 1984, vocea lui Nicu Alifantis din Ringul, care - tot în aranjamentul electronic al lui Adrian Enescu, pe versuri de Alexandru Andrieş - cânta: Ambele sunt expresii fireşti ale ataşamentului nostalgic (nostos + algos sunt semne ale durerii întoarcerii "la obârşie, la izvor") pentru anumite locuri, faţă de anumiţi oameni - în ciuda "pâinii amare". Aşa cum le va fi dat sens şi personajul lui Mircea Albulescu din filmul Semnul şarpelui - emigrantul risipitor ce se întoarce din America (unde totul e "bine gândit" şi "te umpli de bani") după ce n-a mai suportat urâtul înstrăinării într-o lume care "nu-i a lui". Pământul unde se născuse şi crescuse îl "domesticise" (îl "îmblânzise") iremediabil.

Despre ţară, neam şi patrie e vorba şi în Basorelief - poemul pop al lui Adrian Enescu pe versuri de Ioan Alexandru, din 1977 (interzis imediat după parcimonioasa difuzare, primit cu răceală de presă, inedit până la începutul anilor '90). Interesant mod de a aşeza hotarele patriei, de a surprinde legătura dintre persoană şi neam, dintre "vorbe ce sunt" şi "graiuri", dintre "fiare" şi "popoare". Dintre neam, "imne şi slăvire", dintre patrie şi "patria de oase" a strămoşilor "jupuiţi de vii", "ostaşi martiri cu feţe cuvioase". Acolo însă patria e cântată largo sensu, la timpul viitor: Cu ce mi-aş împodobi, la modul ideal, ziua de 1 Decembrie, a "României Mari"? Cu foarte puţine texte, cântări sau imagini stereotipe şi triumfaliste, statice sau în mişcare, pe care vitrinele actualităţii sau arhivele continuă să le expună. La zi de sărbătoare şi chiar în zile obişnuite. În schimb, aş alege să ascult muzici de George Enescu şi Paul Constantinescu, de Anatol Vieru şi Tiberiu Olah, de Corneliu Cezar şi Cornelia Tăutu. De Richard Oschanitzky şi Adrian Enescu. De Anton Şuteu şi Florin Bogardo. M-aş înconjura, eu şi familia mea, de câteva - nu multe - icoane pe sticlă ce divulgă un neobişnuit rafinament cromatic, precum Duminica Floriilor a lui Savu Moga din Arpaşul de Sus (1872). De icoanele contemporane pictate de Monahul Ilie (Dantes) sau de Larisa. Aş dori să am la-ndemână Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, Glossa lui Eminescu, versuri de Grigore Vieru (cântate de Ion şi Doina Aldea Teodorovici), Pseudokinegetikos de Alexandru Odobescu şi Jurnalul lui Sebastian. Jurnalul fericirii şi alte scrieri de Steinhardt, alături de Poemele luminii şi alte poezii de Blaga. Şi chiar de Rinocerii lui Eugen Ionescu. Cu gândul la Brâncuşi le-aş asculta pe Maria Tănase şi pe Ioana Radu. Şi multe dansuri populare româneşti.

M-aş teleporta - măcar pentru câteva clipe - în câteva din cele mai îndrăgite biserici şi mănăstiri ce se încăpăţânează să păstreze - pe aceste locuri - frumuseţea bizantină care, spunea Dostoievski, salvează omenirea. Aş petrece un ceas de taină cu oameni care au fost şi despre care mi-e greu să cred că acum se odihnesc six feet under.

La urmă, dacă aş putea, aş revedea - alături de familie şi de prieteni - filmele cele mai dragi mie realizate în aceste locuri: Moara cu noroc, Viaţa nu iartă, Pădurea spînzuraţilor, Meandre, Reconstituirea, Nunta de piatră, 100 de lei, Cursa, Proba de microfon, Concurs, Secvenţe, Faleze de nisip, Sfîrşitul nopţii, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Moromeţii, Occident şi Medalia de onoare.