Practica desemnării genurilor cinematografice cu iniţiale a inclus după science-fiction (SF), cinematograful pentru adulţi (X) şi filmul de groază, botezat cu (H). De la horror, termenul american preluat din latină, evident). El s-a impus în toate clasificările internaţionale. Deoarece toate peliculele din această zonă cinematografică, socotită de obicei marginală, sunt astăzi în plină expansiune, merită să îi căutăm originile.
Deşi în 1908, studiourile Edison au produs o primă ecranizare Frankenstein şi, în acelaşi an, o alta pentru Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, istoricii artei a şaptea au căzut de acord că horror-ul este o specialitate importată de americani din Germania. Studentul din Praga (1913) de Stellian Rye, Golem (1914) de Paul Wegener, Homunculus (1916) de Otto Rippert, Cabinetul doctorului Calligari (1919) de Robert Wiene, Nosferatu (1922) de F.W. Murnau, Doctorul Mabuse (1922) de Fritz Lang, Cabinetul figurilor de ceară (1924) de Paul Leni şi alte filme regizate la Berlin de cineaşti proeminenţi ai expresionismului au stârnit peste ocean interesul pentru lumea vampirilor, a savanţilor nebuni şi a monştrilor. Formidabilele resurse spectaculare ale genului au stimulat producătorilor iniţiativa de a le exploata în condiţiile tehnice superioare ale studiourilor din America. Primul vampir modern a fost inspirat de figura unuia dintre primele "staruri" moderne - lordul Byron, un poet cu totul ieşit din comun. La şedinţele sale de lectură în public, femeile ţipau, leşinau, trebuiau scoase din încăpere, aşa cum se întâmplă astăzi în prezenţa starurilor de cinema. Dr. John Polidori, medicul şi tovarăşul de călătorie al lordului Byron a scris The Vampire, cu un personaj inspirat din personalitatea acestuia.
Dacă pentru germani interesul faţă de această zonă ţinea de o moştenire culturală marcată de fantastic şi de "obsesia exercitată de fantoma distrugerii" (Hölderlin), americanii au fost atraşi de ea pentru posibilitatea de a prezenta în mod insolit lupta dintre bine şi rău. Pentru că în horror, adversarul omului nu este în general un alt om, ci el însuşi, monştrii fiind proiecţiile propriei sale conştiinţe, materializări ale spaimelor şi neputinţei lui de a învinge moartea. Deşi recuzita este împrumutată din operele expresioniste (castele părăsite, străzi lăturalnice şi întunecoase, camere de tortură) ca şi ecranul mizează pe efectele de clar-obscur, peliculele aparţinând genului, produse în Statele Unite, apelează, încă de la începuturi, la teme legate strâns de psihanaliză.
Dedublarea personalităţii, subiect atât de îndrăgit de admiratorii doctorului Freud, exercită o atracţie constantă asupra reprezentanţilor cinematografului H. Romanul lui Robert Louis Stevenson despre dramatica luptă dintre bine şi rău dinlăuntrul fiinţei umane, Dr. Jekyll şi Mr. Hyde a inspirat multe versiuni cinematografice americane: după cea timpurie, din 1908, s-a mai consemnat una în 1912, o alta în 1921 cu John Barrymore în rolul principal. Cea regizată de Rouben Mamoulian, în 1931, i-a adus actorului Frederic March un premiu Oscar, iar cea din 1941 a revelat feţe nebănuite ale talentatului actor Spencer Tracy. Ecranizările cărţii se multiplică neobosit, ultima fiind cea din 2003, regizată de Maurice Phillips, avându-l în rolul principal pe John Hannah. În anul 2005, regizorul Rolfe Kanefsky a adaptat celebra nuvelă şi a transformat personajul principal masculin într-unul feminin, devenind astfel Jacqueline Hyde, demonstrând încă o dată atracţia cineaştilor pentru această temă a dublului.
Perioada de glorie a genului, în Statele Unite, a fost cea a anilor '30 din secolul al XX-lea. Regizori foarte bine cotaţi se specializează în horror, înlănţuind unul după altul, filme de groază cu mare priză la public. Unul dintre aceştia este Tod Browning care, după Dracula (1931), filmat excepţional de operatorul german Karl Freund, regizează Freaks (1932), Semnul vampirului (1935), Păpuşa diavolului (1936) şi Miracole de vânzare (1939). De numele lui este legată cariera actorilor Lon Chaney şi Bela Lugosi, specializaţi în roluri de fantome, vampiri, zombi şi alte personaje fantastice. Nu se poate neglija nici contribuţia lui James Whale la cristalizarea genului. De origine britanică, cineastul reuşeşte să facă din oroare un captivant spectacol cinematografic, impunându-se mai ales cu Frankenstein (1931), Omul invizibil (1933), Mireasa lui Frenkenstein (1935). Alături de el, actorul Boris Karloff îşi construieşte o fulminantă carieră hollywoodiană, devenind unul dintre cei mai mari specialişti ai metamorfozelor fizionomice. Cunoscând apogeul sub bagheta lui James Whale, seria ecranizărilor după romanul Frankenstein de Mary Shelley a continuat până în zilele noastre, ajungând la surogatele ridicole realizate în Anglia, Franţa, Italia şi chiar Japonia, multe dintre ele de un nedorit umor involuntar.
De remarcat este faptul că şi operatorul Karl Freund a turnat, la Hollywood, filme horror. Dintre care cel mai reuşit este Dragoste nebună (1934), un remake după faimoasa operă expresionistă Mâinile lui Orlac (1924), regizată de Robert Wiene, cu o tramă asemăntoare (un savant care ajunge criminal după ce îşi înlocuieşte un braţ tăiat cu unul făcut dintr-o carne sintetică). Doctorul X (1932) marchează contribuţia lui Michael Curtiz, regizorul legendarei Casablanca, la progresul genului.
În perioada anilor '30 -'40 ai secolului al XX-lea, capătă contur o temă obsesivă a filmului de groază, cea a vârcolacului. Introdus pe ecran în anul 1934, prin Un vârcolac la Londra, de Stuart Walker, personajul aparţine mitologiei central-europene (unde mai apare sub numele de lycantrop). El este un om care, în nopţile cu lună plină se transformă în lup, iar pentru a-şi recăpăta înfăţişarea umană, trebuie să comită o crimă. Cel mai reuşit, din seria cu asemenea subiecte, Omul-lup (1941) îl impune la rang de vedetă pe Lon Chaney junior, ce interpretează emoţionant drama tânărului blestemat să ucidă împotriva voinţei sale.
După o perioadă de declin, cinematograful horror a fost revigorat în anii '60 de Roger Corman, un regizor "inteligent, rasat, cultivat", cum îl caracteriza criticul Georges Sadoul. Seria sa de ecranizări după prozele lui Edgar Allan Poe, cuprinzând Casa Usher (1960), Puţul şi pendulul (1961), Corbul (1962), Masca morţii roşii (1963) etc., a deschis apetitul pentru fantasticul gotic, pentru un cinema cu atmosferă romantică şi ceţoasă, mai degrabă englezească decât americană. "Capodoperele minore" ale lui Corman, cum le numeşte cu tandră ironie un critic, au influenţat enorm generaţia '70 a cinematografului american, unii dintre reprezentanţii acestuia (Coppola, Lucas, Scorsese, Spielberg), recunoscând că au avut multe de învăţat de la regizorul dedicat trup şi suflet filmului horror.
În lucrarea Introducere în literatura fantastică, Tzvetan Todorov explica: "Fantasticul este ezitarea resimţită de o fiinţă, care nu cunoaşte decât legile naturale, în faţa unui eveniment în aparenţă supranatural." În fantastic, supranaturalul apare ca o ruptură a coerenţei universale a lumii reale. Miracolul devine o agresiune interzisă, ameninţătoare, care distruge stabilitatea unei lumi ale cărei legi erau considerate până atunci ca riguros imuabile.
Se cuvine amintită contribuţia, în domeniul filmului de groază, a maestrului suspensului, Alfred Hitchcock, deşi puţine dintre peliculele sale aparţin cu certitudine genului (Psycho - 1961, Păsările - 1962). În nicio creaţie de-ale sale, chiar dacă predomină investigaţia psihologică sau detectivistă, nu lipseşte tema omului agresat, nu din exterior, ci de răul ce sălăşluieşte în el.
Întâlnirea cu diavolul sau cu mesagerii lui este o temă favorită a cinematografiei horror. Regizorul danez, Benjamin Christensen, îşi asuma rolul acestuia în propriul său film Vrăjitoria de-a lungul vremurilor (1921), un titlu de referinţă al genului. Acest fals documentar asupra practicilor vrăjitoreşti face din Satana un "intervievat" care dă amănunte asupra tehnicilor de exorcizare, filmul transformându-se într-un pamflet sarcastic împotriva persecuţiilor exercitate de biserică. Poveştile cu posedaţi oferă realizatorilor o bună ocazie de a orchestra un arsenal de efecte speciale înspăimântătoare.
Ideea răului care sălăşluieşte înlăuntrul omului îl obsedează şi pe regizorul Roman Polanski, autorul unor pelicule horror de certă originalitate. Repulsie (1965), Fundătura (1966) sau Copilul lui Rosemary (1968) etalează spectaculos angoasele unor cazuri vecine cu nebunia, oroarea în faţa morţii, punându-i pe protagoniştii săi să trăiască o permanentă stare de coşmar. Imaginea copilului cu puteri diavoleşti e terifiantă în Copilul lui Rosemary, "o perlă a cinematografului fantastic", cum îl denumea criticul de film Gilbert Salachas. Polanski se joacă dibace cu nervii spectatorilor în acest film, care nu este un horror oarecare, ci unul care semnalizează şocant dominaţia Răului.
În anii '70, filmul de groază atacă frontal o temă ce produce fiori: lupta cu diavolul. Aceasta este zugrăvită în imaginile terifiante de Exorcistul (1973) lui William Friedkin, cu atât mai înspăimântător cu cât povestea este plasată în ambianţa contemporană. Extraordinarele efecte speciale ale acestei poveşti cinematografice despre o fetiţă posedată de Necuratul au plasat pelicula printre cele mai mari succese de încasări ale Hollywoodului. Chiar dacă este luată în derâdere de critică, seria dedicată Antichristului, iniţiată cu The Omen (1976) de Richard Donner, şi-a exercitat fascinaţia asupra publicului curios să-l vadă pe cel care grăbeşte Apocalipsa. Povestea copilului adoptat în Italia de nişte americani, micul Damien, care se dovedeşte însăşi Fiara marcată cu numărul 666, e continuată în The Omen 2 (1979) de Don Tylor - cel mai bun sequel- de The Omen 3 (1981) de Graham Baker şi de The Omen 4 de Jorge Montesi.
Exorcizarea e mai puţin o experienţă mistică, ci una de psihoză colectivă în Diavolii (1970) de Ken Russell, un pamflet virulent împotriva abuzurilor instituţionale ale bisericii în sec. al XVI-lea. Un fals caz de posedare de diavol este miezul poveştii din Vrăjitoarele din Salem (1996) de Nicholas Hytner, unde Răul este identificat nu cu hulitul personaj al mitologiei creştine, ci cu intoleranţa, invidia, ignoranţa.
Printre titlurile de referinţă ale tematicii (apariţia Necuratului), trebuie neapărat amintit filmul Amgel Heart (1987), datorat lui Alan Parker. E un film-coşmar cu început de policier, despre un detectiv particular angajat să descopere o persoană dispărută, care află că este vorba despre el însuşi, reîncarnat în urma unui pact cu diavolul. Domnul Lou Cypher (adică Lucifer) capătă chipul lui Robert de Niro, excelent într-unul dintre aceste roluri de compoziţie care i-au adus reputaţia de actor-cameleon.
Că cinematograful H nu este un gen minor o dovedeşte atracţia unor regizori de marcă faţă de el. I s-au dedicat nu numai cei citaţi până acum, ci şi celebrii Brian de Palma (Fantoma paradisului, 1974, Carrie, 1976), Stanley Kubrick (Shining, 1980) şi David Cronenberg (Videodrom, 1983, The Fly, 1986, Naked Lunch, 1991). Contribuţia acestora (şi a altora) la îmbogăţirea imaginarului filmic este examinată şi răsplătită anual la Festivalul filmului fantastic de la Avoriaz (Franţa). Resursele genului sunt departe de a fi secătuite.
Putem conchide că literatura a fost dintotdeauna un filon nesecat pentru cea de-a şaptea artă. "Infernul nu este, în fond, decât o prelungire a existenţei extravagante. Chintesenţa, sau, dacă vreţi, hazul lui, e că locatarilor nu le e lăsată alegerea decât între frigul infinit şi infinita dogoare, în stare să topească şi granitul - ei fug necontenit, urlând, dintr-o parte într-alta, pentru ca ajunşi la una, cealaltă să li se pară balsam ceresc, dar devine imediat, în cea mai infernală accepţie a cuvântului, absolut intolerabilă". (Thomas Mann - Doctor Faustus)