Festivalul Boska Komedia (Divina Comedie) de la Cracovia este - în ordine temporală - cel de-al doilea showcase anual de teatru polonez şi, spre deosebire de "pandantul" lui din Capitală, Întîlnirile Teatrale Varşoviene, are o secţiune competitivă (cea numită Infernul). E şi singurul festival pe care-l ştiu care poartă titlul de "internaţional", deşi nu prezintă nici o producţie nepoloneză (însă are un juriu de specialişti străini şi mulţi invitaţi din afara Poloniei).
În 2011, capitolul Purgatoriu a avut ca subtitlu Monumente poloneze, toate cele cinci spectacole din această secţiune fiind coproduse (şi oarecum comisionate) de festival şi coorganizatorul lui, Teatrul Laznia Nowa. Cum premierele lor au avut loc în cadrul Divinei Comedii, ele n-au avut traducere - motiv pentru care luaţi rîndurile ce urmează cum grano salis (autoarea acestor rînduri abandonînd frecventarea lor după primele două producţii reprezentate). Pretextul tematic e dat de o dezbatere încă activă în spaţiul public polonez, legată de clamarea insistentă, de către grupuri tradiţionaliste cu aspiraţii naţionaliste, a instalării unui monument care să comemoreze accidentul aviatic de la Smolensk (manifestaţiile şi "ocuparea" trotuarului din faţa Palatului Prezidenţial din Varşovia de către "apărătorii crucii" - o cruce de lemn instalată provizoriu, de autorităţi, imediat după Smolensk şi îndepărtată ulterior - sînt şi cadrul în care e plasată piesa lui Adam Mickiewicz, Ajunul străbunilor, într-un spectacol din concurs, regizat de Pawel Wozniski şi care, de altminteri, ucide textul romantic printr-o interpretare istericoidă menită să "dovedească" absurdul naţionalismului). Rezultatul e o serie de spectacole ce rezonează destul de mult cu o direcţie deja instalată în teatrul polonez, legată de abordarea critică a unor subiecte şi personaje istorice, sociale şi politice locale. În cazul cărora întrebarea e: în ce măsură ajung să transceandă orizontul de referinţă strict naţional, vorbind pe limba teatrului despre ceva mai mult decît jurnalul de actualităţi sau manualul de istorie cu care cresc spectatorii unui anume spaţiu cultural?
Ei bine, se pare că într-o măsură discutabilă, spre disperarea invitaţilor străini, pierduţi printre deconstrucţii ale unor poeme de Juliusz Slowacki sau Adam Mickiewicz, într-un spectacol care face să se întîlnească întreaga Mare Emigraţie poloneză (Klub polski / Clubul polon), biografii ale soţiei lui Pilsudski, Aleksandra, asumat mixate cu melodrame locale etc. în ceea ce a părut a fi o selecţie foarte bizară pentru un showcase ţintind la expunerea teatrului polonez pe o piaţă internaţională. Între spectacole greu de înţeles şi altele bune, dar nu strălucitoare (Judyta / Iudit, în regia lui Klemm, Ojciec / Tatăl, regia Agata Duda-Gracz), spectacolul lui Jan Klata, Cîntec despre mamă şi patria-mamă, pe textul Bozenei Keff (cu care Klata a obţinut premiul de regie la acest festival), a fost o adevărată revelaţie: un năucitor amestec de genuri şi stiluri, de la corul tragic la Lara Croft, dînd măsura irezolvabilului conflict dintre istoria părinţilor şi prezentul copiilor, dintre discursul istoric naţional şi naraţiunea personală, între glorificarea eroismului şi măreţia simplei supravieţuiri.
A nu se înţelege, însă, că teatrul de atitudine socio-politică e prin definiţie ermetic şi închis în local - există în Polonia (ca şi aiurea) artişti a căror forţă creatoare trece, tematic şi formal, dincolo de pura anecdotică referenţială. Un limbaj transversal, care surprinde un anume Zeitgeist cu o precizie de bisturiu - aşa ar putea fi numit "secretul" dramaturgului Pawel Demirski şi al regizoarei Monika Strzepka.
W imie Jakub S. / În numele lui Jakub S. (text de Pawel Demirski, regia Monika Strzepka, produs de Teatr Dramatyczny din Varşovia) vorbeşte şi el despre un fel de monument: unul ridicat în numele clasei mijlocii poloneze. Jakub S. este Jakub Szela, conducător al unei răscoale ţărăneşti din Galiţia, din 1846, de pe vremea Partiţiei Poloniei, rămas în istoriografia polonă drept o "slugă" a oprimanţilor austrieci în contra nobililor polonezi naţionalişti. (Autorităţile austriece au înecat în sînge răscoala şi au folosit-o drept pretext pentru reprimarea nobililor independentişti, dar Szela a primit o fermă în Bucovina şi e îngropat în satul Vicşani din judeţul Suceava...) Demirski şi Strzepka nu operează un lifting radical pentru imaginea lui Szela - pe care-l văd ca pe un luptător pentru drepturile majorităţii, ale ţăranilor crunt exploataţi de o mînă de nobili în numele idealului naţional; în Nunta lui Stanislaw Wyspianski, acelaşi Jakub Szela apare printre fantomele care bîntuie petrecerea, ca simbol al imposibilei alianţe dintre clasele sociale şi al eşecului intelighenţiei şi al aristocraţiei de a se transforma în purtători de cuvînt ai unor aspiraţii comune, ale ţăranilor, nobilimii şi aristocraţiei. În numele lui Jakub S. construieşte legături suprinzătoare între condiţia ţăranilor polonezi aserviţi din secolul al XIX-lea şi urmaşii lor contemporani, clasa mijlocie, legată de glia creditului bancar (iar situaţia nu e una prin excelenţă poloneză: sîntem noi urmaşii boierilor / ai "lumii bune" burgheze ori ai ţăranilor răsculaţi la 1907?; să medităm mai atent la Răscoala lui Rebreanu...), chestionînd inteligent însuşi fundamentul societăţii poloneze actuale, şi anume, revoluţia fără vărsare de sînge. Există cu adevărat schimbări radicale fără violenţă sau Masa Rotundă e doar un mit al împăcării sociale şi naţionale? Dar Revolţia română din acelaşi 1989?
Spectacolul din concurs al cuplului Demirski-Strzepka, Teczowa Trybuna 2012 / Tribuna Curcubeu 2012, care a cîştigat din nou premiul pentru cea mai bună producţie (îl obţinuseră şi în 2010, pentru A fost odată Andrzej, Andrzej, Andrzej şi Andrzej), pleacă de la o ştire aproape mondenă: o asociaţie a suporterilor gay a cerut asigurarea unor tribune speciale, tribune curcubeu, la meciurile Campionatului Mondial, găzduit anul viitor de Polonia şi Ucraina. Ce urmează e o ficţiune fără tabuuri, care îmbrăţişează cu seninătate genurile minore, de la muzical la comicul deşănţat, grotesc, ironic, deriziune şi melodramă, pentru a vorbi despre un spaţiu public închis marginalilor şi birocraţia în care ne refugiem cu toţii. Cu multă emoţie şi la fel de multă detaşare. Despre care, însă, vom mai avea de vorbit.