Şi, totuşi, replica îşi are farmecul ei pe ecran. Cine nu savurează dialogurile filmelor semnate de Woody Allen, Mel Brooks sau ale maeştrilor acestora, fraţii Marx? Există filme din care reţinem, înainte de orice, o replică. Asociate chipului unui actor, unei idei sau unei stări, aceste cuvinte fac parte din memoria noastră cinefilă. Să ne amintim câteva dintre ele.
"Încă n-ai auzit nimic!", iată o propoziţie ce trebuie privită şi citită cu respect: este prima replică sonoră din istoria filmului. A avut onoarea să o rostească Al. Jolson în The Jazz Singer, în memorabilul an 1927. Oricum ar fi sunat, ea nu putea lipsi din acest florilegiu de fraze celebre ale ecranului. Dar, dacă ne gândim bine, prima replică sonoră e şi una cu tâlc. Într-adevăr, nimeni nu auzise încă vreuna în sala de cinema, dacă facem abstracţie de muzica de acompaniament. Tâlcul dă miez dialogului, şi iată că el era prezent încă de la prima replică audibilă.
În celebrul său film, Intolerance, Griffith introducea o imagine ce nu ţinea de niciuna dintre cele patru povestiri componente: o mamă legănându-şi copilul. Inscripţia lămuritoare vorbea despre o legănare fără sfârşit, trimiţând cu gândul la omul dintotdeauna. "Out of the cradle, endlessy rocking" crea un efect de distanţare, de momentană eliberare a spectatorului din tulburarea produsă de spectacol, şi el parcă fără de sfârşit, al intoleranţei. Este primul laitmotiv din istoria cinematografului.
Deşi mai rar utilizat, laitmotivul a dat câteva fraze memorabile, unii cinefili ajungând chiar să le folosească în limbajul de toată ziua: "N-ai văzut nimic la Hiroshima" (Hiroshima mon amour) - pentru "n-ai priceput nimic din ce ai văzut". Celebră a rămas replica "Play it again, Sam!" (Casablanca) sau "What's a nice kid like you doing in a place like this?" (Alice in Wonderland, versiunea Disney).
"A fost odată ca niciodată", tradiţionala formulă cu care încep basmele populare, poate fi, la fel de bine, o frază de început de film, dacă autorii ţin să ne prevină că vom avea de-a face cu o pură născocire. Există cineaşti care preferă să îşi pună publicul în temă, prin cuvinte, încă de la primele fotograme.
Inscripţia explicativă există de pe vremea filmului mut. The Kid a lui Chaplin, de exemplu, debuta în acest mod: "Un film cu un zâmbet şi, poate, cu o lacrimă". Griffith anunţa culoarea orientală în tragicul Broken Blossoms or The Yellow Man and the Girl prin fraza: "o poveste aflată de la clopotele templului, ce bat la răsăritul soarelui în faţa imaginii lui Buddha."
Bineînţeles, inscripţia poate anunţa şi că filmul se ocupă de situaţii şi personaje reale, o formulă des utilizată fiind aceea din Butch Cassidy and the Sundance Kid - "Aproape tot ce veţi vedea acum s-a petrecut cu adevărat." Informaţia se poate reduce la o localizare în timp şi spaţiu gen "Anglia, 1851" - pentru The Woman In White, sau la o dată devenită istorică - "1789". Cu "17 iunie, 1972" - data izbucnirii scandalului Watergate, începe filmul All the President's Men.
Atenţie mare trebuie acordată localizărilor prea amănunţite, prea precise; întotdeauna ele au "un dedesubt". În Psycho, "Phoenix, Arizona. Vineri, 11 decembrie, ora 2 şi 43 de minute p.m." - unde clou-ul constă în aceea că scena de dragoste la care asistăm are loc în timpul pauzei de prânz a funcţionarilor, de unde şi graba eroinei etc.
Punerea în temă poate fi rostită de o voce neutră sau de vocea unuia dintre personajele filmului. Să ne amintim de primul minut din Rebecca: imagini din natură, muzică; din afara cadrului, Joan Fontaine spune: "Azi-noapte, am visat că sunt din nou la Manderley..." - memorabila frază cu care începe (şi) cartea. Pentru variaţie, "povestitorul" poate fi un mort - ca în Sunset Boulevard sau nenăscut, ca în The First Time, realizat de Frank Tashlin în 1952. În general, realizatorii care cultivă procedeul anunţului-avertisment încearcă să fie cât mai spirituali. Un debut care înveseleşte, promite, nu-i aşa? Registrul variază după puteri, de la glumă la paradox. Totul e ca spectatorul să fie puţin surprins. Come Clean (1931) începe cu tradiţionala formulă de sfârşit de basm: "Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, oare?". Nu s-a aflat încă dacă recurgerea la fraze introductive denotă o aplicare literară a cineaştilor sau o incapacitate a lor.
Dar, mai greu decât ultima vorbă din film e mult mai dificil de scris cea de început. Misiunea ei este una foarte importantă. Ea poate prevesti sau declanşa deznodământul, poate comenta, completa, sublinia sensul acestuia.
În Rebecca: "Nu e aurora boreală, e Menderley!", deci (de) acolo se întâmplă ceva rău şi, într-adevăr, Manderley e în flăcări, iar oribila guvernantă îţi găseşte sfârşitul meritat.
În King Kong: "Frumoasa e cea care a ucis Bestia", deci atotputernica maimuţă a fost înfrântă numai pentru că a avut o slăbiciune. A murit din dragoste.
În Guess Who's Coming to Dinner: "Ei, Tillie, când dracu' ne aşezăm la masă?", deci putem răsufla uşuraţi. Tatăl a cedat, îşi lasă fiica să se mărite cu un negru şi îşi varsă nervii pe mamă.
Este aproape inutil să menţionăm titlul filmului (Gone with the Wind) pentru replica: "Şi mâine este o zi", deci un licăr de speranţă că într-o bună zi, Scarlett şi Rhett.
Cuvântul îşi ia revanşa asupra imaginii atunci când replica finală devine ea însăşi deznodământ. După ce am asistat, în Psycho, la o serie de crime comise într-un motel de doamna Bates (fără a reuşi a o vedea la faţă), crime ale căror urme fiul acesteia s-a grăbit să le şteargă, deplângând cruzimea mamei, am aflat, stupefiaţi, că doamna Bates nu mai trăieşte de mult. Ne-am îngrozit, apoi, descoperind în subsolul casei că mama e acolo, împăiată, criminalul fiind tânărul care acţiona deghizat cu o rochie de femeie şi cu o perucă pe cap. A fost prins şi se află, singur, într-o încăpere de la poliţie. Un psiholog le demonstra celorlalte personaje că este vorba de un caz de asumare a unei duble personalităţi; Bates considerându-se alternativ când el, când mama sa.
Revenim la nefericit care dârdâia sub o pătură. Monologhează, cu o voce subţire de femeie. "E trist când o mamă trebuie să rostească ea acele cuvinte ce-l vor condamna pe propriul fiu şi, deci, îl vor izola de lume, aşa cum ar fi trebuit eu să fac, acum mulţi ani. Întotdeauna a fost un copil rău. Şi a ajuns să le spună că eu aş fi cea care le-a omorât pe fete, şi bătrânul acela ca şi cum eu puteam face altceva decât să stau şi să mă uit, la fel ca păsările lui împăiate. Cred că sunt supravegheată foarte bine, am să le arăt eu ce fel de om sunt (ochii săi de nebun fixează o muscă ce i s-a aşezat pe mână). N-am să gonesc musca, mă vor vedea şi vor înţelege şi vor spune, Cum aşa? Femeia asta nu e în stare să facă rău nici măcar unei muşte!". Personalitatea autoritară a mamei a pus complet stăpânire pe fiul nebun. Imaginea nu este decât ilustrativă, cuvintele sunt cele ce fac finalul cumplit.
Când autorii unui film scriu scenariul cu gândul la un anumit actor, asta înseamnă că ei mizează pe anumite calităţi ale acestuia pentru ca publicul să reacţioneze conform cu aşteptările realizatorilor. Aşa se face că, fără a se repeta pe sine, anumiţi actori au ajuns să îşi pună în valoare o trăsătură sau alta şi prin replici, atunci când le veneau mănuşă.
Rămân mereu vii în mintea spectatorilor replicile din Some Like It Hot, "Nimeni nu e perfect!" (Joe E. Brown), din Terminator 2, am reţinut cu toţii "Hasta la vista, baby!" sau "În dragoste, să nu spui niciodată îmi pare rău!" (Ali Mac Graw în Love Story) aşa cum nimeni nu va o uita pe Vivien Leigh, în finalul din Gone with the Wind, "Şi mâine e o zi".
În ceea ce priveşte suculenţa dialogurilor, îndeobşte, "partea leului" le-a revenit bărbaţilor. Căci personajele masculine sunt cele cărora li s-au încredinţat dintotdeauna replicile cele mai îndrăzneţe, în idei sau în exprimare. Multă vreme, femeilor cerându-li-se să fie "la locul lor", anticonformismul în gândire, ori cuvântul dur, violent, nu au caracterizat deloc personajul feminin. Singura actriţă căreia nu i-a păsat de tabù-uri a fost Mae West, o femeie plină de umor, care îşi permitea să introducă în dialoguri ambiguităţi cu efect picant. De pildă:
"- Dumnezeule, ce superbe diamante!
- Dumnezeu n-are absolut nicio legătură cu ele, fetiţo!".
Aspiraţia filosofică a comediilor cu Charlot se exteriorizează verbal în Monsieur Verdoux: "Războaiele, conflictele, toate sunt afaceri. Omori pe cineva, eşti un ticălos. Omori milioane, eşti erou. Numerele sanctifică".
Memorabil este şi Humphrey Bogart, a cărui sensibilitate disimulată în cinism o putem depista în The Maltese Falcon: "Nu am crezut în povestea dumneavoastră, domnişoară O'Shaughnessy, am crezut în cei 200 de dolari pe care mi i-aţi dat. Ne-aţi plătit prea mult ca să fie adevărată, dar destul ca să ne convină".
Violenţa dormitând în trupul masiv al lui Charles Laughton se manifestă adesea prin ieşiri grosolane gen: "Ce sunt eu, rege sau taur comunal?" din The Private Life of Henry VIII.
Lui Georges Sanders, în schimb, etichetat drept "om subţire", îi reveneau răutăţi din cele mai perfide, precum cea din The Picture of Dorian Gray: "Vă cer scuze, sir Thomas, pentru inteligenţa observaţiilor mele. Am uitat că sunteţi membru al Parlamentului".
Într-o serie de producţii americane din anii '40, filme poliţiste şi de spionaj, bântuia un actor de culoare distribuit în rolul unui servitor mereu timorat. Se numea Moreland Mantan şi, dacă mai este pomenit şi astăzi, e numai graţie unei replici, pe care o rostea ori de câte ori încremenea de spaimă, un fel de formulă magică, menită să îi permită să o ia la sănătoasa: "Picioare, faceţi-vă datoria!"
Uneori, deci, câteva cuvinte (puţine - concizia e de aur în cinematograf!) pot să "facă masă", ca în electricitate, cu personajul. Exemplul tipic: "Numele meu este Bond. James Bond." Un film în care sună aceste replici poate fi văzut şi fără generic, căci înţelegem imediat cu cine avem de-a face.
Şi filmele de groază au replici celebre. Mai întotdeauna există în ele un "dedesubt", aducător de o savoare gustată mai ales de fanii genului. Cele mai spirituale sau poetice replici pot fi aflate - de ce oare? - în filmele cu vampiri.
Primul Dracula sonor - Bela Lugosi (1931) rostea memorabila frază: "Nu obişnuiesc să beau vin". Normal, vampirul nu bea decât sânge. Astfel îşi păstrează energia de-a lungul veacurilor. De unde şi admiraţia sa, exprimată în acelaşi film, faţă de muritorul care îl înfruntă: "Pentru cineva care nu a trăit nici măcar o singură viaţă, sunteţi foarte inteligent, domnule Van Helsing!".
Apetenţa la poezie se manifestă încă de la primul mare film cu Dracula, Nosferatu (1923). E noapte şi în jurul sinistrului castel urlă lupii. Nosferatu: "Ascultă-i, sunt copiii nopţii. Ce muzică!". Sau celebra frază: "De cum am trecut graniţa, fantomele mi-au ieşit în întâmpinare", ce va fi reluată de vocea lui Eddie Constantine, în filmul lui Godard, Allemagne 90 neuf zéro.
De departe, cele mai celebre replici din filme îi aparţin inconfundabilului Woody Allen, replici aflate mereu între paradox şi autoderiziune. Eroul allenian este, cu consecvenţă, un alter-ego al autorului care, inspirându-se făţiş din viaţa sa personală, se autoironizează. El a înţeles că a râde de tine însuţi este un mod de a dezamorsa sarcasmul, atrăgând simpatia prin compasiune. Cultul paradoxului şi expresia aforistică sunt însuşiri care definesc, alături de referinţele culturale dezinvolte, dialogurile din filmele sale. Allen face adesea trimiteri la marile personalităţi ale literaturii şi filosofiei punând citatele din operele lor într-un context de pragmatism tipic american, obţinând astfel efecte hilare. Umorul său nu se bizuie atât pe elementul vizual, cât pe cel verbal. Este meritul regizorului-scenarist că a reuşit să facă din această limită o calitate a stilului său.
Replicile din filmele lui Woody Allen pot alcătui o antologie umoristică de irezistibilă savoare. Iată numai câteva dintre ele: "A face dragoste cu tine este o experienţă kafkiană" (din Annie Hall), "O jumătate din armată îl susţine pe dictator, iar cealaltă jumătate pe rebeli" (Bananas), "M-aş defini ca un teolog existenţial sau ateu. Cred în inteligenţa universului, cu excepţia unor zone din New Jersey" (Sleeper), "E atât de pesimist, încât devine futil" (Interiors), "Am întâlnit bărbatul ideal. Bineînţeles că e imaginar, dar nu poţi avea totul." (The Purple Rose of Cairo).
Încă de la apariţia sa, cinematograful a fost considerat un mediu mai degrabă vizual decât verbal. Acest fapt a fost rezumat de replica lui John Ford (1964): "When a motion picture is at its best, it is long on action and short on dialogue".
De atunci, însă, lucrurile par a fi reevaluate, iar dialogurile încep a fi "puse la locul lor" în economia unui film. Teoria dramei demonstrează că, adesea, dialogul are o contribuţie esenţială în evoluţia şi impactul unui film. Replicile celebre din filme demonstrează, încă o dată, forţa cuvântului şi în cea de-a şaptea artă.