Dragostea şi Occidentul
După cum observă, în prezentarea cărţii de pe LiterNet, criticul Florin Barbu, scenariul lui Bobby Păunescu "este, la prima vedere şi citire, arid". Asta pentru că textul pe care-l avem în faţă nu conţine, pe lîngă dialogurile dintre personaje, decît acele informaţii absolut necesare - atunci, regizorului (care este şi autorul scenariului), pentru a-şi realiza filmul şi acum, cititorilor, pentru a vizualiza povestea. Lectura scenariului m-a convins că, în timp ce-l scria, Bobby Păunescu avea deja clar în cap filmul pe care voia să-l facă şi că, în procesul producţiei, regizorul a rămas fidel viziunii sale iniţiale.
În pofida titlului, Francesca are un protagonist multiplu, format din două personaje care, deşi alcătuiesc un cuplu, nu împărtăşesc aceleaşi aspiraţii şi dorinţe (mai mult, nici nu au aceleaşi sentimente unul faţă de celălalt), cum se întîmplă în filmele cu protagonişti colectivi, precum Bonnie şi Clyde sau Născuţi asasini. Francesca (excelent interpretată în film de Monica Bîrlădeanu) este atrasă de mirajul Occidentului şi, cu sprijinul unei prietene şi cu încurajarea constantă a mamei sale, îşi aranjează plecarea în Italia. Acolo, cu o naivitate nepotrivită cu vîrsta ei (30 de ani), Francesca vrea să strîngă suficienţi bani, din îngrijirea unui bătrîn, pentru a deschide o grădiniţă destinată emigranţilor compatrioţi şi, cu timpul, pentru a schimba percepţia negativă pe care italienii o au faţă de români. Totuşi, ea nu-şi vedea viitorul altfel decît alături de iubitul ei Miţă (Dorian Boguţă pe ecran). Numai că acesta, un basarabean pentru care România însemnase cîndva ceea ce înseamnă acum Italia pentru Francesca, pare mai înclinat să revină înstărit la familia lăsată în urmă decît să-şi urmeze actuala parteneră. Ca atare, Miţă a "plecat de la Inter" şi, amăgit de promisiunea cîştigului rapid şi sigur, a intrat în nişte combinaţii dubioase cu interlopi capabili de orice. Un alt naiv, aşadar, însă cu alte interese şi valori. Dacă Miţă nutreşte anumite sentimente pentru Francesca (de aceea, o îndeamnă să plece, pentru a nu-i pune viaţa în pericol), e clar că nu vede în ea pe femeia vieţii sale. Dragostea presupune încredere şi sinceritate, însă Miţă îi mărturiseşte adevărul Francescăi doar constrîns, în ultimul ceas. Orbită de iubire, ea acceptă (din nou) să se înjosească pentru un împrumut care i-ar asigura lui păsuirea interlopilor. Convinsă că a rezolvat temporar situaţia, Francesca urcă în autocarul de Milano, dar este întoarsă din drum de vestea morţii lui Miţă. Vremea iluziilor s-a dus, a sosit momentul ca ea să înfrunte dura realitate...
Autorul nu le construieşte cîte un profil complet personajelor sale, lăsîndu-i şi pe cititori / spectatori să-şi formeze propriile opinii asupra motivaţiilor şi a relaţiilor dintre ele. Scenariul îmbină inteligent intriga principală (Francesca crede că îşi va găsi fericirea în Italia) cu cea secundară (Miţă vrea să scape de mafioţii cărora le datorează bani), fiecare avînd propria structură dramaturgică, cu indispensabilele obstacole şi rezolvări. Remulus (Mihai Dorobanţu în film) - antagonistul cel mai temut, care apare în ambele planuri - este cel care determină finalul poveştii, nu înainte ca scenaristul să se joace puţin cu aşteptările noastre. Bobby Păunescu este şi un strălucit dialogist, care nu doreşte să epateze cu replici memorabile sau eventuale valenţe literare, ci să redea cît mai autentic limbajul personajelor. Îndemînarea dovedită de scenarist s-a combinat fericit cu maturitatea regizorului, rezultînd un film de debut marcant.
Iubirea şi trecutul
Scenariul Viaţa peştilor, semnat de regizorul Matías Bize alături de Julio Rojas şi admirabil tălmăcit din spaniolă de Marius Rădoi, are un singur protagonist, prezent în toate secvenţele. Nu cu mult mai vîrstnic decît Francesca, Andrés (interpretat convingător de Santiago Cabrera) a trăit deja un deceniu în străinătate, călătorind prin toată lumea ca reporter al unei reviste turistice. El revine în Santiago, oraşul natal, pentru a-şi vinde ultimele proprietăţi, dar mai ales pentru a o revedea pe Beatriz (superba Blanca Lewin), iubita pe care o părăsise, dar pe care nu reuşise să o înlocuiască. Scenariştii respectă unitatea de timp şi spaţiu: deşi prima sa replică e "Trebuie să plec...", Andrés rămîne tot filmul captiv în casa unui prieten. El "se loveşte de pereţi nevăzuţi, asemenea unui peşte ce nu poate ieşi din acvariu - metaforă plastică şi, în acelaşi timp, inspirată punere în abis", după cum remarcă Marius Rădoi. De fapt, atît Francesca, cît şi Andrés nu izbutesc să se desprindă de trecut, iar dragostea este cea dintîi cauză a eşecului lor de a-şi croi un viitor în afara ţării. Amîndouă personajele ajung să realizeze cît de iluzorie este recîştigarea marii iubiri: Miţă a murit, iar Beatriz are o nouă viaţă, din care Andrés nu mai face parte; chiar dacă ea se lasă dusă de val pentru cîteva clipe, nu găseşte forţa de a se elibera de servituţiile existenţei sale prezente şi de a suporta consecinţele sociale ale unei decizii atît de radicale.
În acest scenariu, conflictul este interiorizat şi nu există nici un antagonist exterior, ca înFrancesca. Totuşi, povestea este fascinantă şi provocatoare emoţional pentru cititori / spectatori, deoarece ne este foarte uşor să ne identificăm cu Andrés sau cu Beatriz şi să înţelegem alegerile amîndurora. El duce o viaţă singuratică, de turist perpetuu, şi nu mai doreşte altceva decît să-şi refacă relaţia cu femeia iubită; ea ezită şi, într-un final tulburător, renunţă la potenţiala fericire alături de el în favoarea unui trai monoton, dar sigur. Putem, oare, să învinuim pe vreunul din ei?
Dacă toate dialogurile din scenariul lui Bobby Păunescu pot fi regăsite pe ecran în Francesca, regizorul Matías Bize a renunţat, în versiunea filmului distribuită în cinematografe, la multe momente în care personajele sale povestesc sau se confesează, probabil pentru a elimina timpii morţi şi a nu pierde deloc atenţia spectatorilor. Dacă întîmplarea cu Arrieta (fost coleg de clasă, ajuns travestit), istorisirea întîlnirii accidentale a lui Andrés cu David Bowie (într-o toaletă a unui apartament londonez) sau teoria dermatomurilor a lui Gutiérrez Tejo (de fapt, o metodă de "agăţat" considerată infailibilă) nu prezintă importanţă pentru evoluţia protagonistului, visul recurent al acestuia, mărturisit lui Jorge (fratele celui mai bun prieten al lui Andrés, care murise într-un accident de maşină), ne oferă cîteva imagini simbolice pentru starea psihică a eroului: "Doar marea. Marea întunecată şi ameninţătoare... [...] Sute de peşti care trec pe lîngă mine, ca şi cînd nici n-aş exista...". Realismul românesc al lui Bobby Păunescu evită deliberat poezia, în timp ce realismul latino-american lui Matías Bize nu se sfieşte s-o caute (laitmotivul peştilor).
În concluzie, LiterNet ne propune două minunate scenarii ale unor pelicule care, deşi diferite stilistic, sînt înrudite tematic. Citiţi cărţile, (re)vedeţi filmele şi veţi avea şansa de a înţelege mai bine cinematograful de autor contemporan.