În ultimii ani, nici un tînăr absolvent de regie nu a avut o asemenea expunere publică, în cel mai pretenţios oraş teatral al ţării, încă de la debut, şi sînt destui regizori afirmaţi care nu lucrează trei spectacole pe an - care ar fi, deci, "secretul" lui Alexandru Mâzgăreanu?
Spectacolele de "şcoală" care au atras atenţia asupra lui, Romanţioşii, Fool for Love (pentru care a şi fost premiat la Piatra Neamţ, cu Ana Ularu, Adrian Nicolae, Ionuţ Vişan şi Vasile Flutur, unii dintre cei mai talentaţi tineri actori ai promoţiei lor), Funcţionarii, dovedeau o preferinţă pentru situaţii dramatice puternice, cu personaje bine conturate, tratate funciarmente realist, un interes pentru constantele universale ale umanului mai degrabă decît pentru tematici social-politice sau subiecte ale actualităţii imediate, stăpînirea elementelor de bază ale meseriei şi o bună conducere a actorilor. Calităţi care - mai ales aplecarea spre "tradiţionalul" realism psihologic - făceau în mod cert din Alexandru Mâzgăreanu un nume demn de urmărit de către teatrele publice, nu foarte aplecate înspre risc şi care-i puteau pune la îndemînă, pe mai departe, spaţiul necesar dezvoltării unui stil personal.
Dar poate că Bucureştiul nu era dintru bun început o opţiune lipsită de riscuri: scenic, Capitala e un oraş al actorilor, cei pentru care vin oamenii la teatru şi cu care, sub presiunea contractelor multiple şi a conştiinţei atenţiei publice, nu e uşor de lucrat - în absenţa unei mîini forte sau chiar şi atunci, actorii sînt mult mai vizibili decît regizorul, iar stilul lor, mult mai persistent decît al directorului de scenă. Nu e acelaşi lucru ca şi cum ai avea de-a face cu propriii colegi de generaţie şi maleabilitatea lor inerentă - asta e capcana teatrului public din Bucureşti, din care nu mulţi pot scăpa.
Cabina artistelor e un spectacol care, ca să citez un prieten, nici prea mult bine nu face, nici nu dăunează. Programul pe care-l urmăreşte ArCuB, în calitatea sa de producător al unor montări găzduite de propria sală, în regim repertorial, dar fără o trupă constantă, e centrat pe creaţii accesibile, lejere, de preferinţă înclinate spre comic şi cu actori-vedetă în distribuţie. În cazul de faţă, numele central de pe afiş e Coca Bloos, o apariţie rară în ultima vreme şi cît se poate de preţioasă, în rolul celei mai experimentate dintre cele patru actriţe de provincie, a căror viaţă personală şi profesională e urmărită în culise, în propria cabină comună, printre conflicte femeieşti şi solidarităţi aşijderea.
Personajele sînt tipice (piesa însăşi e cu "reţetă" - cu şi despre femei, fără să atingă nivelul Audiţiei lui Galin, textul preferat pe acest subiect): actriţa aproape debutantă (Ioana Anastasia Anton), naivă în iubire şi plină de speranţe, cea mai mult ambiţioasă decît talentată, deja apăsată de atmosfera provincială şi aspirînd bovaric la capitală (Alexandra Fasolă/Sorina Ştefănescu), femeia matură, trecută cu greu prin viaţă, cu mariaj nefericit şi găsindu-şi împlinirea pe scenă (Roxana Ivanciu), şi actriţa deja aproape de pensie, experimentată şi talentată, încercînd să-şi găsească un sens după ce viaţa a trecut pe lîngă ea, soţul i-a murit, copiii i-au plecat, iar rolurile în teatru s-au rărit (Coca Bloos). Toată lumea joacă ce trebuie să joace, în spectacol se întîmplă ce trebuie să se întîmple - cu mici inserturi comic-ironice (personajul Cocăi Bloos "regizează" o replică dată colectiv în mai multe registre, în timp ce toate poartă costume de animale aproape hilare, în aşteptarea începerii unei piese pentru copii) ce evită potenţialul melodramatic, iar Coca Bloos e firească, plină de gesturi mici care creează atmosferă. O altă partitură bună face Ioana Anastasia Anton - dar (şi aici e un "dar" care va reveni) rolul ei (fata naivă, plină de vise pe care le trăieşte cu ochii deschişi, prăbuşindu-se în crunta realitate) intră în seria celor pe care le-a făcut (cu acelaşi succes) în, de pildă, Hamlet al lui László Bocsárdi sau în Ivanov al lui Andrei Şerban.
Personajele sînt tipice (piesa însăşi e cu "reţetă" - cu şi despre femei, fără să atingă nivelul Audiţiei lui Galin, textul preferat pe acest subiect): actriţa aproape debutantă (Ioana Anastasia Anton), naivă în iubire şi plină de speranţe, cea mai mult ambiţioasă decît talentată, deja apăsată de atmosfera provincială şi aspirînd bovaric la capitală (Alexandra Fasolă/Sorina Ştefănescu), femeia matură, trecută cu greu prin viaţă, cu mariaj nefericit şi găsindu-şi împlinirea pe scenă (Roxana Ivanciu), şi actriţa deja aproape de pensie, experimentată şi talentată, încercînd să-şi găsească un sens după ce viaţa a trecut pe lîngă ea, soţul i-a murit, copiii i-au plecat, iar rolurile în teatru s-au rărit (Coca Bloos). Toată lumea joacă ce trebuie să joace, în spectacol se întîmplă ce trebuie să se întîmple - cu mici inserturi comic-ironice (personajul Cocăi Bloos "regizează" o replică dată colectiv în mai multe registre, în timp ce toate poartă costume de animale aproape hilare, în aşteptarea începerii unei piese pentru copii) ce evită potenţialul melodramatic, iar Coca Bloos e firească, plină de gesturi mici care creează atmosferă. O altă partitură bună face Ioana Anastasia Anton - dar (şi aici e un "dar" care va reveni) rolul ei (fata naivă, plină de vise pe care le trăieşte cu ochii deschişi, prăbuşindu-se în crunta realitate) intră în seria celor pe care le-a făcut (cu acelaşi succes) în, de pildă, Hamlet al lui László Bocsárdi sau în Ivanov al lui Andrei Şerban.
Pentru că pot e o piesă new tech a cunoscutului dramaturg american Arthut Kopit - new tech fiindcă subiectul gravitează în jurul unui furt de identitate electronică, forma de răzbunare a unui hacker, pe numele lui (relativ) Costa Astrakhan (Mihai Smarandache), care-l lasă pe un editor de succes (Joseph, jucat de Ionel Mihăilescu) fără bani şi pradă unor documentate acuzaţii de pornografie infantilă, în urma unei aventuri pe care a avut-o sau nu, în realitate, cu soţia lui Joseph, Joanne (Elvira Deatcu). Ei sînt un cuplu burghez, bine îmbrăcat, iubitor de băuturi bune, el e o apariţie stranie, non-conformistă, întunecată, cu unghii vopsite în negru şi haine tăiate (şi mai apare şi o pereche de agenţi FBI cu aer de Tom şi Jerry). O ocazie, s-ar putea spune, de a vorbi despre faţa tenebroasă a Internetului şi a dependenţei noastre de maşinării (piesa a fost scrisă iniţial acum mai bine de un deceniu) şi o potenţial interesantă tramă poliţistă prin care regizorul nu pare a se descurca. Distribuţia însăşi merge pe prima opţiune - Elvira Deatcu joacă foarte des femei frumoase de care bărbaţii pot ajunge dependenţi, Ionel Mihăilescu e foarte adeseori bărbatul slab care nu se poate opune forţelor exterioare, Mihai Smarandache e printre cele dintîi alegeri, din trupa Odeonului, cînd vine vorba despre tineri obraznici, cu simţ acut al ludicului ca şi al încălcării legii. Sînt scheme din care nu ajung, cu tot efortul personal, să iasă în Pentru că pot, iar imposibilitatea de a dezvolta personajele e ceea ce duce şi la imprecizia tăieturilor prin text, ritmul cînd nesigur, cînd trenant, lipsa de tensiune dramatică şi de siguranţă a construcţiei. E atît de plictisitor, încît nici nu mai apuci să ţi se facă milă de Joseph şi Joanne (ba nici nu mai e aşa sigur c-ar trebui să ai vreo părere despre oricare dintre cei trei).
Nu e uşor să lucrezi, ca regizor debutant, în Bucureşti - iar Alexandru Mâzgăreanu o ştie. Sînt mulţi cei care ştiu să pună profesionist cap la cap un spectacol agreabil care nu face gaură în nici un cer sau cei care ştiu cum să nu încurce nişte actori buni în stare să pună şi singuri cap la cap o montare. Însă cu toţii au încercat, la un moment dat, şi altceva, ceva mai mult decît agreabilul meseriaşilor din teatru. Pentru asta trebuie să mergi acolo unde actorilor nu le e frică de risc şi insucces, unde poţi să mai şi greşeşti înainte să vrei să nu deranjezi apele, în afara Bucureştiului sau în teatrul independent. Merită încercat.