Am scris acest eseu în vara anului 2011 şi l-am publicat în toamnă în revista Scena. ro. M-am hotărât să-l republic imediat după ce l-am auzit pe Traian Băsescu dialogând (mai bine zis monologând) cu Raed Arafat. Mai mult decât conţinutul vorbelor sale, m-a surprins tonul vocii, acelaşi ton acru şi iritat pe care l-a avut atunci când a intervenit într-o altă emisiune TV şi a vorbit despre Regele Mihai. În acel moment, mi-a fost mai clar ca niciodată că teatrul politic din România a ajuns la un moment de răscruce şi că politicienii noştri performeri au obosit să-şi mai joace rolurile.
S-a spus despre Principele lui Machiavelli că e una dintre cele mai infame cărţi publicate vreodată, deşi de cele mai multe ori astfel de afirmaţii nu sunt susţinute decât de citarea celebrei expresii "scopul scuze mijloacele". Motivul pentru care Niccolò Machiavelli ar trebui să fie considerat un autor "periculos" nu e pentru că ar propune o metodă malefică de a face politică, ci pentru că legitimează conceptul de politician-actor. Odată cu Machiavelli (despre care nu ar trebui să nu uităm că a fost şi un important dramaturg) o distanţă este impusă între principe şi supuşi, iar politica începe să fie gândită ca un spectacol şi ca un joc de iluzii; spectacol în care, mai mult decât faptele, contează felul în care un lider e perceput de cei din jur.
La o lectură atentă, se poate observa că Machiavelli nu spune mai nimic despre sentimentele pe care un conducător ar trebui să le aibă pentru supuşii săi. Spre deosebire de Petrarca, care crede că un principe trebuie să fie "ca un tată şi că trebuie să arate dragoste faţă de ceilalţi"[i], Machiavelli nu e interesat decât de ceea simte publicul pentru politicianul-performer. Şi mai există o distincţie importantă între cei doi autori: în timp ce Petrarca pune accentul pe dragoste, Machiavelli insistă asupra sentimentului de frică (îmbinat uneori cu adoraţie) pe care trebuie să îl simtă oamenii faţă de liderul lor. Petrarca vede statul ca pe o familie şi nu face nicio diferenţă între dragostea publică şi dragostea privată. Machiavelli însă, separă net tribuna politică de spaţiul domestic.
Rolul fricii devine astfel acela de a menţine distanţa dintre principe şi supuşi, şi chiar aceea dintre principe şi curtenii săi. Distanţa e necesară pentru că întreţine imaginea principelui şi un sistem de iluzii pe care reputaţia acestuia se bazează. Între principele lui Machiavelli şi supuşii săi nu există acea intimitate despre care pomeneşte Petrarca (similară celei dintre tată şi fiu), pentru că el se teme exact de "cei care se vor să se apropie prea mult".
În viziunea lui Machiavelli, "oamenii sunt superficiali şi judecă în general după ceea ce văd, nu după ceea ce ating, iar cei mai mulţi dintre ei sunt impresionaţi de aparenţe." De aceea, atunci când distanţa e suficient de mare, "puţini ajung să ştie cine eşti cu adevărat."
Dacă cineva vrea să înţeleagă de ce există o legătură atât de strânsă între teatru şi politică, e de ajuns să facă un scurt inventar al termenilor teatrali folosiţi, de regulă, în presă. Limbajul jurnalistic abundă în expresii precum scena politică, lovitură de teatru, actori politici sau culisele puterii; iar Machiavelli, cel care a spus că "un principe nu trebuie să aibă neapărat anumite calităţi, dar trebuie să dea impresia că le-ar avea", a avut o contribuţie importantă în acest proces de teatralizare a politicii.
Astăzi, când politicienii au consilieri de imagine şi când campaniile electorale sunt gândite ca nişte mari show-uri, Machiavelli pare mai actual ca oricând. În acest sens, trebuie spus că Il Principe nu e o carte despre morală, caracter sau conduită, ci un tratat despre reprezentare. Dar aspectul cu adevărat novator (şi puţin înfricoşător) este că Machiavelli pune un semn de egalitate între aparenţă şi realitate, anticipându-i astfel pe unii dintre gânditorii politici ai secolului XX. Aşa cum spune şi Guy Debord, "ceea ce a fost odinioară viaţă politică în care oamenii erau direct implicaţi a devenit cu timpul o reprezentare"[ii].
Ceea ce i se "reproşează" foarte des lui Machiavelli este că el a creat prototipul politicianului lipsit de scrupule. Cei care vor să-l disculpe spun că Machiavelli a fost doar un observator lucid şi pragmatic al lumii în care trăia. Dincolo însă de această dezbatere, există şi un alt aspect la fel de important: şi anume faptul că odată cu crearea politicianului-actor, Machiavelli a introdus şi conceptul de public necesar spectacolului politic. Aşa se explică de ce am ajuns să ne resemnăm cu ideea că deciziile importante nu fac parte din viaţa noastră şi tot din acelaşi motiv am ajuns să ne raportăm la politică în acelaşi mod în care o face publicul la teatru.
Nu încape nicio îndoială că viziunea lui Machiavelli asupra speciei umane nu e una tocmai pozitivă. Cum ar spune Borges despre Carlyle, "doctrina sa e una despre puţinii aleşi (eroii) şi nenumăraţii netrebnici (ticăloşii)". Se poate spune că Machiavelli crede într-un ideal al existenţei politice, dar atâta vreme cât un principe nu poate atinge acest ideal, el trebuie să compenseze cumva, să înveţe din istorie, să urmeze exemplul marilor eroi din trecut şi, în cele din urmă, să joace rolul care i-a fost desemnat.
Ce înseamnă însă pentru Machiavelli "a juca teatru"? Încercând să răspundă la această întrebare, unii comentatori pornesc de la o premisă falsă, şi anume că "a juca teatru" înseamnă pur şi simplu a şti să minţi. Problema ar trebui însă puţin nuanţată, mai ales în ceea ce priveşte raportul dintre personalitatea politicianului şi rolul pe care acesta trebuie să îl îndeplinească. Unii cred, de pildă, că în spatele măştii pe care principele o arată în public, nu există un om autentic, ci doar o serie de alte măşti. Alţii, printre care şi Norman Jacobson[iii], sunt de părere că principele e un soi de invenţie, şi nu o persoană reală, un fel de operă de artă renascentistă, care trece printr-o serie de transformări în urma cărora nu mai păstrează nicio urmă de umanitate sau pasiune.
Adevărul este însă că relaţia dintre aparenţă şi realitate (sau mască şi identitate) e ceva mai complexă. A spune că Machiavelli aşteaptă de la un politician să fie doar un om fără identitate şi fără personalitate e o abordare destul de simplistă. Şi tocmai din acest punct de vedere, gânditorul italian se dovedeşte a fi din nou "contemporanul nostru", pentru că ceea ce propune de fapt e un fel de metodă stanislavskiană, una prin care politicianul aduce propria lui personalitate şi experienţă în joc, pornind astfel dinspre interior spre exterior şi nu invers. De pildă, într-unul dintre ultimele capitole din Il Principe, Machiavelli dă exemplul Papei Iulius al II-lea şi spune că un lider politic nu trebuie să dea dovadă de prudenţă excesivă, şi că uneori cea mai bună soluţie este aceea de a-şi urma propriul instinct şi caracter. La fel cum Stanislavski îşi îndemna discipolii spre un joc cât mai autentic, Machiavelli îi cere principelui să nu forţeze nota şi, indiferent de cerinţele rolului, să rămână el însuşi. De asemenea, ar fi o greşeală să-şi calculeze şi să anticipeze toţi paşii în detaliu; un principe trebuie să fie flexibil şi să accepte soarta, riscul şi conflictul ca fiind parte din joc.
În încheiere, aş vrea să ilustrez cele spuse mai spus cu un exemplu concret. Unul pe care îl ştim cu toţii: cel al preşedintelui Traian Băsescu. Pe Ion Iliescu îl las deoparte, pentru că el e mai mult pe modelul Diderot: reuşeşte să fie constant şi să repete aceeaşi performanţă de la o seară la alta, fără să se implice prea mult emoţional. Despre preşedintele Băsescu s-a spus de mai multe ori că e un actor bun, dar asta o spun de regulă cei care cred că un actor talentat e cel care ştie să plângă la comandă şi să memoreze texte lungi. Nu pentru că ştie să plângă e Traian Băsescu un actor bun. Din contră, eu unul cred în sinceritatea lacrimilor sale, e o imagine pe care o asociez în mod bizar cu amestecul acela de spirit cazon şi sentimentalism din romanele lui Dostoievski.
Dovada că Traian Băsescu e "un actor talentat" e aceea că, deşi a fost nevoit să joace pe contre-emploi în ultimii ani (doar s-a spus de atâtea ori că nu e potrivit pentru rolul de preşedinte), a scos-o la capăt. Şi pentru că a fost convingător i s-a mai prelungit contractul pe încă cinci ani.
Preşedintele e un adept al "metodei", îşi impune propriul caracter impetuos, lucrează mult pe improvizaţie, e dependent de conflicte şi nu se lasă niciodată constrâns de rol şi de indicaţiile de regie. Cu toate astea, atunci când încearcă roluri de compoziţie (rolul de intelectual, de exemplu), aşa cum s-a întâmplat recent cu monologul său de la London School of Economics, rezultatele nu sunt tocmai fericite.
Dar când vine vorba de întreţinut un sistem de iluzii, Traian Băsescu e un maestru. Sau bine zis a fost. Spectacolele lui de stradă au avut un succes nebun, iar cele cu reformarea statului, condamnarea comunismului şi lupta împotriva corupţiei au prins pentru o vreme şi s-au jucat cu casa închisă. Între timp, publicul s-a cam săturat. Mai sunt unii care aplaudă entuziasmaţi în primele rânduri, unii au adormit deja (probabil că vor aplauda la sfârşit), iar alţii huiduie din ultimul rând încă de la începutul spectacolului. Şi mai sunt cei care au ieşit din sală hotărâţi să nu se mai întoarcă niciodată.
Surprinzător, însă, e că până şi el s-a plictisit de acest rol. S-a plictisit să mai pretindă că-i pasă în vreun fel de publicul său, de medici, de studenţi, de profesori şi de toţi cei care s-au înghesuit să intre în sală la începutul spectacolului şi care l-au chemat mereu la aplauze. Sunt seri în care Traian Băsescu apare pe scenă obosit şi încrâncenat (precum Bruscon, în Creatorul de teatru) şi nu mai joacă deloc. Momente de autenticism maxim. Atunci îşi expune cu glas dogit teoriile lui despre Antonescu şi Regele Mihai, se răsteşte ameninţător la foştii lui consilieri şi ne mai povesteşte nostalgic despre rolurile sale de odinioară. Pe vremea când juca la teatrul de revistă.