Pentru multă lume, muzica Antichităţii greco-romane constituie un subiect mai curînd obscur în sine, dar sufocat de referinţe culturale dintre cele mai diverse. De la iconografia apolinică reciclată de-a lungul succesivelor (neo)clasicisme europene şi pînă la pretextele antichizante ale operei şi baletului, de la etica muzicală a lui Platon trecută prin filtru nietzscheian şi pînă la înscenările kitsch din festivităţile naziste şi filmele holywoodiene (asemănările nu sînt întîmplătoare), muzica antică e înconjurată de un labirint cultural în care se pot rătăci nu doar nespecialişti, ci uneori filologi şi istorici de formaţie clasică. Dincolo de aproximările acestei moşteniri complexe, se deschide un peisaj construit în mediul universitar, mai curînd discret din punct de vedere mediatic, dar populat de descoperiri fabuloase: cercetarea specializată a muzicii greco-romane. Acest articol se doreşte o scurtă corespondenţă a unuia dintre cele mai importante evenimente de profil din 2012, asortată cu un mai lung, dar necesar detur.
Studiul modern al muzicii antice s-a cristalizat la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în jurul a trei descoperiri epocale din anii 1892-1894: un fragment din tragedia Oreste de Euripide (posibil compus chiar de tragediograf); un scurt epitaf muzical descoperit la Thralles, care rămîne, cu posibila excepţie a unor muzici ceremoniale chinezeşti, cea mai veche piesă muzicală conservată integral (sec. II d.Hr.); în sfîrşit, două imnuri către Apollo notate pe zidul tezaurului atenienilor de la Delfi (128/7 î.Hr.). Aceste descoperiri au pus urechea europeană în faţa unei muzici radical diferite de ceea ce imaginarul secolelor XV-XIX construise pornind de la teoria muzicală antică. Nu e de mirare că acest prim val de interes a fost marcat de reacţii contradictorii, chiar şi în rîndul muzicienilor: Gabriel Fauré a realizat cu entuziasm un aranjament după primul imn delfic la mai puţin de un an de la descoperire, în vreme ce Giuseppe Verdi ar fi comentat despre acelaşi imn: "L-am văzut, dar n-am înţeles nimic".
La un secol distanţă de aceste începuturi, studiul muzicii antice greco-romane a trecut printr-un proces de reînnoire metodologică care i-a lărgit mult perspectivele începînd de la finele anilor '70, integrînd paradigma sociologică/antropologică care stă în centrul aşa-numitelor performance studies. De la o specializare exotică împărţită între filologi clasici şi muzicologi, studiul muzicii antice s-a transformat într-o disciplină unificatoare, deschisă spre toate aspectele tehnice, socio-culturale şi politice ale fenomenului poetico-muzical în Antichitatea clasică. Graţie acestei deschideri, domeniul se află în continuă ascensiune de mai bine de un deceniu, evoluţie vizibilă în numărul de cercetători şi de centre de studiu angrenate, în cantitatea şi calitatea publicaţiilor. Iar descoperirile importante, contrar a ceea ce se mai aude în presă, sînt departe de a fi epuizate: de pildă, în 2003 a fost descoperit în colecţiile Luvrului un papirus conţinînd două monodii din tragedia Medeea de Karkinos cel Tînăr, un document de importanţă capitală pentru cunoaşterea tragediei greceşti de după Euripide.
Sub aceste auspicii favorabile a fost întemeiată, în anul 2007, în Italia, Societatea MOISA (oficial, MOISA International Society for the Study of Greek and Roman Music & Its Cultural Heritage), care îşi propune să alăture istorici, filologi, muzicologi, arheologi şi muzicieni activi într-un demers interdisciplinar de explorare a muzicii Antichităţii. Între 18 şi 20 ianuarie 2012, a avut loc, la Universitatea din Salerno, cea de-a cincea reuniune anuală a societăţii MOISA, construită în jurul comunicărilor cu privire la un inedit mormînt de muzician descoperit în 1981, la Dafni, în teritoriu atenian, şi datat 430-420 î.Hr. Printre obiectele care-l acompaniau pe defunct, se găsesc cel mai vechi papirus şi cele mai vechi tablete de scris greceşti cunoscute pînă în acest moment, alături de rarele vestigii a trei instrumente care-şi acompaniau stăpînul în lumea de apoi: o liră, un aulos (varietate de oboi antic) şi o harpă. Istorie auzită şi în arheologia românească, mormîntul a rămas nepublicat pînă în momentul de faţă, iar preţiosul său conţinut este prezentat specialiştilor abia acum, la 30 de ani după descoperire; noblesse oblige, autorităţile elene au restricţionat circulaţia imaginilor într-aşa măsură, încît publicul a fost obligat să înmîneze handout-urile la sfîrşitul prezentării... Congresul a beneficiat de participarea unor nume de primă importanţă în domeniu, ca Martin West, Egert Pöhlmann, Andrew Barker, Donatella Restani ş.a. Reuniunea a ocazionat, pe lîngă intervenţiile vorbitorilor, şi un concert de liră (cu fragmente muzicale antice) şi de trîmbiţă greacă (într-un postmodern concert pentru trîmbiţă şi coarde) susţinut de Nikos Xanthoulis cu concursul Cameratei Strumentale a Universităţii din Salerno.