Primesc cu bucurie provocarea pe care mi-ai adresat-o implicit, în scrisoarea trimisă actriţei Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon. Bucuria vine, în primul rând, din posibilitatea pe care mi-o dai de a-mi exprima satisfacţia de a fi lucrat la scenă, fie şi doar câteva zile, cu o importantă actriţă, a cărei energie şi prezenţă au făcut posibilă transmiterea atât de nuanţată a textului meu către un public foarte avizat şi, în general, destul de mofturos, obişnuit deja cu spectacolele-lectură - dar care m-a uimit pentru că a părut să fie luat prin surprindere de propunerea de a discuta despre text şi interpretarea lui scenică. O posibilă explicaţie este tocmai declanşarea acelui tip de memorie care însoţeşte emoţiile extrem de personale, de care e mai greu să te detaşezi. În culise, oamenii care au venit la mine aveau vocea muiată şi ochii umezi. N-am scontat, mărturisesc, pe un efect mai profund decât, poate, un oftat şi un zâmbet de o duioasă ironie, ca dovadă a simpatiei faţă de personajul meu. Este mai mult decât posibil ca expresivitatea scenică de o mare simplitate şi căldură a Dorinei Lazăr să fi provocat nevoia unui fel anume de reculegere din partea publicului. Fiecare spectator a "luat-o personal", cum s-ar zice. Este un efect asemănător cu cel pe care îl obţine adesea actorul Nicu Mihoc în finalul monodramei Hess (aşa se numeşte, în spectacol, textul meu de care pomeneai, Decalogul după Hess). Aplauzele întârzie, adesea aproape o jumătate de minut, iar când pornesc, sunt tumultuoase şi îndelungi, însoţite de strigăte de "bravo", aşa cum s-a întâmplat şi în cazul spectacolului-lectură cu Amalia respiră adânc, deşi era doar un spectacol-lectură.
De ce monodramă? Poate fiindcă textele mele sunt adresate mai mult actorilor decât regizorilor, iar genul acesta de text trezeşte în primul rând atenţia artiştilor-actori. Poate fiindcă a scrie monodramă e o provocare în aceeaşi măsură a literarităţii, cât a teatralităţii (adesea scriitorii de teatru, buni constructori de situaţii, se dovedesc mai puţin inspiraţi în ce priveşte construcţia personajului şi folosirea cuvintelor). Dincolo de asta, da, e adevărat că ceea mă atrage cel mai mult în teatru (şi spun asta având la activ sute de spectacole văzute pe multe din meridianele lumii, din Finlanda până în Statele Unite) este prezenţa actorului în scenă, atât de magică, de plină, de sinceră - atunci când actorul e artist. În general, nu cred în actorul care intră în spectacol venind de pe stradă, îşi dă replica şi intră în culise să bea o cafea, mai iese la scena următoare, mai dă replici, reintră pentru a-şi fixa o întâlnire după spectacol, mai intră în scenă, mai dă nişte replici... cred în actorul-artist, care creează scenic, meditează şi se reculege, are dreptul la inspiraţie, ca orice artist - şi care îmi transmite, în mod inteligent, emoţia. De obicei, monodramele, dacă sunt bine scrise şi nu doar nişte monoloage însăilate, exclud teatralizarea, reteatralizarea şi construcţiile exterioare specific regizorale şi se centrează pe forţa şi éclat-ul artistului-actor.
Şi, dacă vrei, în schimbul subtilei tale provocări strategice de critic de teatru, îţi ofer cu cea mai deplină bună-credinţă, provocarea dramaturgului care, continuând să creadă în teatru, a încetat să mai creadă în teatralizare şi în pictura scenică, reînvăţând drumul spre actor. Am numit această provocare "deteatralizare" şi îmi permit să ţi-o prezint, succint, în zece puncte:
1. Deteatralizarea nu este o funcţie a cuvântului, deşi este legată de cuvânt. Ea este o condiţie a cuvântului direct şi fixează direcţia în scenă.
2. Deteatralizarea este o cheie de reprezentare şi este a spectacolului.
3. Deteatralizarea nu se aplică în cazul lui Euripide, Shakespeare, Molière, Gogol, Ibsen, Pirandello, Cehov, Beckett şi alţii asemenea. Aceste texte au fost îndelung mediate spre spectator de către regizor, ca mare preot al interpretării Textelor Sacre către bietul spectator analfabet.
4. Deteatralizarea permite accesul direct, nemediat al spectatorului de azi, viu, la cuvântul viu, nemortificat de lecturi scenice. Deteatralizarea este vulgară, brutală, nu reală, ci hiperreală. Deteatralizarea este un cult neoprotestant în biserica seculară şi ecumenică a teatrului.
5. Deteatralizarea se aplică numai la textele noi. Nu există extra-text, nu există metatext. există doar text. Deteatralizarea este împotriva interpretării. Deteatralizarea este împotriva canonului.
6. Deteatralizarea înseamnă a crea imagini inteligente, cu ajutorul cuvântului care poartă înţelesuri.
7. Prin deteatralizare, actorul devine un creator în spectacol, nu un obiect în scenă.
8. Deteatralizarea transformă scenograful, din autor de costume şi decoruri, în autor de spaţii scenice, adesea virtuale. Altminteri, spectacolul în cheie deteatralizantă se poate lipsi de scenograful care face schiţe şi pictează scenic.
9. Deteatralizarea duce la spectacole cu doi autori: scriitorul şi regizorul.
10. Deteatralizarea duce la spectacole cu un singur autor, scriitorul fiind regizorul spectacolului şi nu invers.
În speranţa că am reuşit să retrimit mingea în terenul tău, primeşte te rog cele mai calde îmbrăţişări câtuşi de puţin teatralicale,
(2 februarie 2005, Tîrgu Mureş)
Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.