Mesajul maestrului Ion Lucian de Ziua Mondială a Teatrului, 2012

Teatrul a pierdut definitiv complicitatea cu marele public. De mii de ani de când există, a rezistat tocmai pentru că a fost complice cu publicul. A avut ascendenţă faţă de celelalte arte, pentru că arta teatrului comunică direct cu publicul. Pe scenă, publicul găsea răspunsurile, întrebările, îndoielile. Teatrul era pentru spectatorul dinainte de '89 un enorm suport moral, locul unde se refugia, unde îşi găsea motivele de speranţă, de viaţă, de încredere.

Există un loc unde această complicitate a rămas nealterată. Acest fenomen s-a petrecut în lumea teatrului pentru copii, deşi ne aflăm în epoca internetului. Când s-a dărâmat clădirea veche a Teatrului Excelsior, toţi au venit la mine speriaţi, părinţi, copii, să mă întrebe: ei unde or să se mai ducă? I-am liniştit. Că au unde să vină. Ei nu pot renunţa la teatru, pentru că aici e singurul loc unde se joacă cinstit. Adică exact pentru ceea ce eu am fost de multe ori criticat. Că sunt retrograd, conservator, învechit. Însă, eu tot timpul am fost credincios unei opinii ale mele: miturile copilăriei nu trebuie demolate. Este foarte important ca miturile copilăriei să fie redate aşa cum au fost ele. Am un exemplu foarte sugestiv. În spectacolul meu Frumoasa şi Bestia am distribuit în rolul personajului negativ pe cea mai frumoasă actriţă din teatru, iar în rolul Frumoasei, o actriţă solară, senină. La sfârşitul spectacolului, copiii strigă la actriţa frumoasă: urâto! Au înţeles că frumuseţea nu e un atribut exterior. Pe acest principiu am activat şapte ani la Teatrul "Ion Creangă" şi 20 de ani la Excelsior. Genul de participare la spectacol este unul puternic afectiv şi direct. Am convingerea că această interactivitate foarte umană a depăşit tehnicitatea internetului. Au realizat căldura sufletească atunci când i-au văzut pe actori vehiculând umanitatea. Foarte frumos a exprimat acest lucru un copil din ltalia: "Am văzut poveşti jucate de oameni vii. M-am săturat de batista televizorului şi de cearceaful cinematografului. Am văzut oameni vii". E una dintre cele mai frumoase explicaţii ale tandreţei.

Aşa cum îmi place mie să spun, Teatrul Excelsior se adresează unui public cu vârsta cuprinsă între 3 şi... 103 ani. Viziunea marelui nostru poet Alexandru Macedonski şi-a găsit, peste timp, materializarea în acest lăcaş, pe care ni-l dorim o Citadelă a Artelor Spectacolului. Într-un poem al lui Macedonski, intitulat "Excelsior" (iată de unde vine numele teatrului), ultimele lui versuri mi se par premonitorii: "O! cer, natură,/ O! Dumnezeu, mister albastru,/ M-ai ridicat peste dezastru,/ Peste blestem şi ură". În Teatrul Excelsior există un singur cuvânt de ordine: excelenţa în artă.