Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre victime şi eroi sub semnul neputinţei


februarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De ce fierbe copilul în mămăligă după romanul omonim de Aglaja Veteranyi. Traducerea: Nora Iuga. Dramatizarea şi regia: Radu Afrim. Scenografia: Alina Herescu. Songuri: Ada Milea. Distribuţia: Adriana Trandafir, Antoaneta Zaharia, Ada Milea, Ionel Mihăilescu, Oana Ştefănescu, Pavel Bartoş, Gabriel Pintilei, Dan Iosif, Marius Manea, Victor Cociorbă. Teatrul Odeon - Bucureşti

Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri de Lukas Bärfuss. Regia: Radu Afrim. Traducerea: Victor Scoradeţ. Scenografia: Ştefan Caragiu. Coregrafia: Fatma Mohamed. Distribuţia: Elena Popa, Lucia Ştefănescu, Constantin Cojocaru, Karl Baker, Ioan Coman, Maihai Calotă, Alexandru Pandele, Sebastian şi Narcis. Teatrul Toma Caragiu - Ploieşti

Plaja de Peter Asmussen. Traducerea: Carmen Vioreanu. Regia: Radu Afrim. Scenografie şi costume: Alina Herescu. Liedul "Sunt deprimat": Ada Milea. Consultant mişcare scenică: Marius Manole. Distribuţia: Emilian Oprea, Antoaneta Zaharia, Cornel Cimpoae, Mihaela Trofimov, Marius Manole, Liviu Pintileasa, Adrian Iacov, Alexandru Nicolae Marin. Teatrul Maria Filotti - Brăila

Job de Jean Raymond. Traducerea Muguraş Constantinescu. Dramatizarea şi regia: Radu Afrim. Scenografia: Horaţiu Mihaiu. Coregrafia: Florin Fieroiu. Distribuţia: Suzana Macovei, Adrian Cucu, Rodica Baghiu, Elena Purea, Nicu Mihoc, Iolanda Dain, Florin Vidamski. Teatrul Naţional - Târgu Mureş (stagiunea 1999 - 2000)


Atunci cînd se apropie de dramaturgia contemporană străină, regizorul Radu Afrim pare să distingă net între două categorii de personaje: victime şi eroi. Sunt, şi unele şi altele, personaje de esenţă tragică, iar semnul neputinţei planează asupra destinului lor individual. Unica lor vină este hipersensibilitatea care le anulează orice şansă de a lupta, de a-şi făuri un drum propriu. Dacă efectele sunt comparabile, cauzele sunt cele care fac diferenţa.

Mai întîi despre victime, indivizi cărora li s-a răpit, li s-a anulat din start dreptul la propria existenţă, la a decide cum şi în ce fel îşi vor conduce viaţa. Tema principală a unor piese precum De ce fierbe copilul în mămăligă sau Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri este starea actuală a personajului principal, cine este şi ce a devenit. Sunt piese-portret, picturi în tonuri sumbre ale acestor victime, niciodată vinovate de ceea ce au ajuns să fie. Traume din copilărie, tragedii de familie sau sechele înscrise în codul genetic încă înainte de a se fi născut le amprentează viitorul fără orizont. Cauzele sunt aici poate mai importante ca efectele, iar Radu Afrim pune accent tocmai pe acestea.

Astfel, generaţia beat, de la care se revendică părinţii Dorei din Nevroze..., apare prezentată nu prin purtătorii săi de ideal, ci prin masa informă care a trăit epoca marii eliberări sexuale doar ca o modă. Ei sunt imaginea patetică a celor mulţi rataţi fără cauză, refuzaţi chiar de obiectul propriei lor ratări. Lipsa lor de repere şi valori, confuzia şi devălmăşia în care trăiesc se repercutează asupra urmaşilor. Cu totul altele sunt motivele - dar nu mai puţin devastatoare efectele - pentru care părinţii din De ce fierbe copilul... îşi condamnă, la fel de inconştient, fiica la eşec. Viaţa lor în lumea circului, plus problemele de adaptate ale imigrantului în societatea occidentală sunt un perpetuu salt mortal fără plasă de siguranţă. Niciodată în acelaşi loc, niciodată la fel, repere mişcătoare şi incertitudini scot din calcul maturizarea normală, dezvoltarea armonioasă. Şi într-un caz şi în celălalt, Radu Afrim îşi tratează subiecţii cu extremă luciditate, dublată de o nemăsurată compasiune. Conţinută, niciodată făţişă, demonstrativă. Sub bagheta sa, Elena Popa şi Antoaneta Zaharia compun două personaje care nu sunt nicidecum fiinţe exemplare. Nu sunt în text, nu sunt nici în montare. Exerciţiul de acceptare la care invită regizorul devine astfel unul foarte dificil. Putem să manifestăm, sau măcar să mimăm înţelegere şi îngăduinţă faţă de un ins imperfect şi atît de diferit, de ieşit din normă. Ne vine mult mai greu să-l asumăm drept semen al nostru, să-l îngăduim alături de noi, fie asta şi numai în realitatea teatrului. Distanţa tot mai mică între ficţiune şi viaţă ne dă fiori.

Tocmai de aceea, viziunea lui Radu Afrim, regizor stăpîn pe tehnicile postmoderne, schimbă unghiurile de abordare. Primul investighează lumea interioară a eroinelor, percepţiile lor, cel mai adesea fantaste, deformate, contorsionate şi/sau exagerate. Un altul surprinde mediul în care zilele lor se petrec, în care li se întâmplă lucruri. Nota pronunţată de realism, împins uneori pînă la banal, este marca unei cinice anulări. Între ele, ochiul critic care pune lucrurile în lumina justă. Dimensiunea reală a tragediei, excelent susţinută în ambele montări de concepţia scenografică, apare de dincolo de amăgitoare perdele de vorbe, măşti false şi justificări neconvingătoare sau de tot ceea ce este ultragiant, revoltător şi inadmisibil social în comportamentul şi vocabularul victimelor. Perspective diferite, care au însă un numitor comun: neputinţa, imposibila evadare a subiectului din plasa de determinări exterioare care îl condamnă fără vină, a priori, la non-existenţă.

La celălalt capăt, în pandant, stau spectacolele Job şi Plaja. Înainte de toate, poate nu ar fi gratuită remarca referitoare la caracterizarea implicită a pieselor şi personajelor care rezultă din înseşi diferenţa dintre titlu-frază şi titlu-cuvînt. Chiar dacă nu mai puţin tragice, evoluînd, de asemenea, sub semnul neputinţei, în această a doua categorie de personaje intră eroii, protagonişti ai propriilor vieţi. Despre eroi, sau, mai exact spus, eroine, nu interesează aproape de loc cine sunt, de unde vin. Verbul "a fi" le caracterizează în mică măsură. Importante sunt dorinţele, aspiraţiile lor, experienţele şi/sau experimentele la care se supun, încercările de a ieşi dintr-o stare, de a construi un univers. Ele au capacitatea de a proiecta o lume ideală, sau măcar mai bună pentru ele însele, au şi putere de decizie. Eroina din Job acţionează, dă un anunţ la un ziar, se angajează în experienţele pe care slujba aleasă, cea de cititoare la domiciliul clientului, i le scoate în cale. Cuplurile din Plaja, la rîndu-le, se străduiesc să rupă zidul tăcerii, să comunice, să socializeze, testează noi relaţii sexual-amoroase etc. Ceea ce le lipseşte însă tuturor este forţa de a lupta. Nu au nici armele necesare pentru a-şi apropia visul. Neputinţa lor este una interioară, frînele vin dinăuntru, limitele sunt ale propriei lor fiinţe, Goliţi pe dinăuntru, ei sunt incapabili să dea şi să primească, să se relaţioneze realmente cu exteriorul, să facă şi să fie parte din societate. Scenic, avem în faţă persoane stranii, combinaţie de fragilitate şi nesiguranţă, trăind un timp şi un ritm care este numai al lor.

E adevărat, non-relaţia este cumva biunivocă, întrucît respingerea, refuzul sunt reciproce. Nici societatea nu se arată prea permisivă cu indivizii de o sensibilitate deosebită. Tocmai această poziţie exterioară este surprinsă de tandemul regizor -scenograf în montările menţionate. Întotdeauna, protagoniştii stau cumva în afară, separaţi. Din acest loc al lor, vor face incursiuni în lumea celorlalţi spre a reveni mereu în (auto)izolarea lor. Paradoxal, eroina din Job, întruchipată de Suzana Macovei, trăieşte în chiar centrul unei structuri modulare, în care sunt alăturate o sumă de celule ale realităţii. Comunicare însă nu există între ele. Iar miezul acestui stup uman este gol, perfect închis şi rupt de restul. Spaţiul ocupat de perechile din Plaja este lateral, mult împins în avanscenă. Atunci cînd pătrund în zona publică, protagoniştii vor găsi acolo reţele transparente cu ochiuri largi, care induc însă subtil ideea de bariere şi gratii - unduitoare, dar mereu prezente. Ori vor fi, precum Antoaneta Zaharia, ele însele îmbrăcate inabordabil într-o plasă neagră şi deasă. La fel ca şi în cazul victimelor, separaţia de lumea exterioară se face simţită şi la alt nivel. Felul în care îi văd pe ceilalţi este, încă o dată, chiar dacă mai puţin exagerat, unul distorsionat, fantast, la graniţa dintre carnavalesc şi coşmaresc, solicitînd actorii din plan secund - precum Adriana Trandafir, Iolanda Dain, Nicu Mihoc sau Marius Manole - la creaţii aparte.

În toate cazurile, reprezentările pendulează - în grade diferite - între grotesc şi derizoriu, fabulos şi terifiant. Astfel, pe fondul unor drame personale, în care victime şi eroi sunt prinşi deopotrivă, Radu Afrim problematizează asupra condiţiei umane, inocenţei lecturii, comunicării interumane..., atingînd categorii filosofice precum fericirea, moartea, sinuciderea.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer