Am avut intenţia de a scrie o cronică profesionistă concertului din seara de 11 martie 2012. Însă acum prefer să nu dau indicii exacte despre locul acţiunii şi toate personajele implicate, pentru că ceea ce s-a întâmplat atunci transcende toate aceste detalii.
Istoria acestui concert se întinde pe o perioadă de mai bine de 15 ani. Eram înca elevă de liceu când am început să iau lecţii de compoziţie. La început a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, a transformării din "eu voi face muzică" în "eu voi fi compozitoare". După ce am studiat o perioada scurtă contrapunct palestrinian pe specii, o îndeletnicire un pic desuetă, dar fermecătoare şi mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa în care trebuia să scriu un preludiu à la Bach. Dar, pentru acel preludiu, trebuia sa învăţ modulaţie diatonică, ceea ce nu era în programa de armonie de la liceu, desigur. Aşa că am pus mâna pe discul cu Matthäus Passion, dirijat de Nikolaus Harnoncourt - cântat de Concentus Musicus, şi am ascultat coralul. În cele n plus 1 armonizări ale sale. Ştiam lucrarea, dar ascultarea conştientă mi-a deschis nişte porţi pe care nu le bănuiam a exista în interiorul meu. O curiozitate aproape exagerată pentru a afla de ce aici e acordul x şi acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a părăsit nici în ziua de azi, sunt înca foarte, foarte legată de muzica lui Bach şi de tradiţie, mai ales sentimental, pentru că limbajul meu componistic e propriu şi actual, aş afirma încurajată de spusele altora, mai exprimentaţi decât mine.
Etapa următoare a fost aceea de a lua partitura şi de cânta coralul la pian, învăţând cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate într-alta. Da, nu am deprins armonia exersând temele schematizante din manuale, ci direct de la sursă. Cu profesorul lângă mine, desigur.
Peste câteva săptămâni voi fi compus primul meu preludiu, am trecut apoi la invenţiuni, le-am scris cu mare plăcere şi fantezie, după care drumul meu tonal s-a încheiat cu două piese în formă de lied şi o temă cu variaţiuni. A fost o etapă senzaţională, pe care o simţeam pe deplin tranzitorie, ştiam că nu e bine să dureze prea mult, însă cu atât mai incitant este să încerci să te exprimi într-un limbaj muzical care a dat deja sute de capodopere. Mie mi-a dat încredere că după aceea voi putea compune exact cum vreau eu, că îmi voi găsi calea fiind sigură pe mine, fără prea multe bâjbâieli (vă spun un secret: nu există compoziţie fără să simţi că bâjbâi. O anumită nesiguranţă este inerentă evoluţiei, trecerii de la o etapă la alta în viaţa interioară muzicală a creatorului)
Dar coralul din MP a rămas special pentru mine. De fiecare data când îl aud, îmi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc şi de plăcerea imensă de a descoperi cum a păşit Bach dintr-o tonalitate în alta. Şi totul se leagă de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt.
Călătoriile mele vieneze au ratat de fiecare dată apariţia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecată sau ajungeam peste câteva zile. Şi totuşi, minunea s-a îndeplinit, iar vineri, 9 martie 2012, eram fericita posesoare a două bilete, unul pentru mine şi unul pentru invitata mea, pianista Adriana Paler-Nicolescu.
Programul, superb, concerte sacre de G. F. Haendel, pentru cor, diverşi solişti şi orchestră. De cum au păşit pe scenă, protagoniştii au fost întâmpinaţi cu foarte mult entuziasm, sunt iubiţi şi respectaţi în Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze şi imediat a început să explice câte ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare şi cu mult umor. Apoi au cîntat şi amândouă am înţepenit. De emoţie, de interes, de plăcere.
În partea a doua au interpretat o lucrare mai lungă, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solişti, cor şi orchestră. Explicaţia lui Harnoncourt a început cu o întrebare foarte adâncă: cunoaşteţi vreun mare compozitor care să nu aibă umor? Răspunsul, evident, este că marii compozitori au foarte mult umor. Aşa este, e purul adevăr, chiar dacă umorul lor constă uneori în idei muzicale pe care numai specialiştii le pot întelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragică conţine mult umor, dau un exemplu foarte accesibil: gândiţi-vă la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pură a dualităţii umor nebunesc - tristeţe iremediabilă. Aşa că şi noi am auzit cum Haendel a ironizat funcţionarii de la Vatican care lucrează dupa litera legii şi nu în spiritul ei, dar am simţit din plin măreţia citatului biblic ce spune, tradus în româneşte: "Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec".
Partea mediană a compoziţiei m-a dus cu gândul imediat la un fragment din Credo, Missa în si minor de J. S. Bach, partea de coral. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mândru. Intraseră deja într-o zonă a tonalităţii foarte puţin explorată în acei ani, ochii mi s-au umplut instantaneu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem în vârtejul găurii negre în care mă învart de atata vreme... cât de frumoasă şi cât de completă este muzica. Însă, evident, meritul trezirii unor astfel de emoţii este al interpreţilor şi al dirijorului, care a insistat pe acea porţiune, i-a dat importanţa cuvenită, a subliniat fiecare schimbare de macaz armonic cu ardoare, cu fineţe, cu grijă pentru fiecare acord.
Partea mediană a compoziţiei m-a dus cu gândul imediat la un fragment din Credo, Missa în si minor de J. S. Bach, partea de coral. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mândru. Intraseră deja într-o zonă a tonalităţii foarte puţin explorată în acei ani, ochii mi s-au umplut instantaneu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem în vârtejul găurii negre în care mă învart de atata vreme... cât de frumoasă şi cât de completă este muzica. Însă, evident, meritul trezirii unor astfel de emoţii este al interpreţilor şi al dirijorului, care a insistat pe acea porţiune, i-a dat importanţa cuvenită, a subliniat fiecare schimbare de macaz armonic cu ardoare, cu fineţe, cu grijă pentru fiecare acord.
La concerte, mai ales cele vieneze, am fost des în ultima vreme. Am mai simţit soliditatea evenimentului artistic, complexitatea şi măreţia sa. Dar acum, ceea ce dăruia Harnoncourt, cântând cu fiecare partidă corală în parte, ca şi cum, deşi aproape imobil în gestică, ar fi omul cu o sută de de braţe şi de voci, venea din alte sfere, nepământene. Şi cu toate acestea, atât de accesibile, datorită lui. Felul său de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea în etern a unui trecut ce conţine în mod neaşteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creaţie şi înaltă cercetare academică, dar în acelaşi timp este un act de iubire în forma sa cea mai pură, dezinteresată şi nebunească.
Harnoncourt se adresează deopotrivă înaltului intelectual şi pasionatului sau chiar ocazionalului meloman, trăgându-i cu o senzaţională forţă după el, într-o aventură spirituală şi sufletească din care ieşi mai fericit, mai întelept, mai profund, mai frumos şi mai bun....
Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atât cât l-am perceput în răstimp de 10 minute, în culise). Fermecător. Glumeţ. Cu o soţie superbă, care are un păr alb ca în poveşti şi o dulceaţă infinită. Empatic, prevenitor, cu o vorbă bună pentru fiecare, suprinzător, bun cunoscător al României. Modest, acea modestie a oamenilor mari, dar cu o precizie plină naturaleţe când îşi exprima dorinţele, părerile. Am auzit despre Enescu că era aşa. Exceptând faptul ca era un şi mai bun cunoscator al României :)
Nikolaus Harnoncourt este omul şi muzicianul care m-a făcut să îmi doresc ca acea seară de 11 martie 2012 să nu se încheie niciodată. Este confirmarea faptului că muzica poate schimba destine interioare, poate transforma fulgerător, sau subtil, dar cu siguranţă, definitiv.