Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Amalia respiră adînc

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Amalia la Odeon - Scrisori întredeschise (V)


februarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Draga mea Alina Nelega,

Unde altundeva decât în spaţiul virtual al LiterNet-ului puteam să am certitudinea că vei întâlni mesajul meu, indirect transmis?! Îţi răspund după ce am deliberat cu mine însămi şi cred că vei îngădui, pe măsură ce şi dacă acest dialog va continua - aşa cum îmi place să sper - repoziţionări, reformulări, nuanţări şi chiar retractări.

Încep cu câteva precizări, înainte de a ataca tema majoră. M-am referit cu intenţie la textul tău Decalogul după Hess şi nu la impresionantul spectacol Hess, produs în tandem de actorul Nicu Mihoc şi regizorul Gavril Cadariu. (Observi că nu mă las şi tot mai cred că regizorul are un rol decisiv, fie şi numai în alegerea distribuţiei). Într-adevăr, am vrut să evit semnul de egalitate între text şi spectacol, cu atât mai mult cu cât ştiu şi de existenţa montării maghiare. N-am văzut decât fotografiile extrem de expresive ale protagonistului pe site-ul teatrului din Pecs. Aş fi curioasă să aflu din perspectiva autorului cum se văd cele două producţii. Şi mai departe, cum e cu actorul ideal pe care presupun că îl ai în minte atunci când scrii o monodramă? Este el o persoană în carne şi oase (Dorina Lazăr, Monica Ristea, Nicu Mihoc) sau un construct?

Şi ar mai fi ceva, legat de receptare, de data aceasta. Neîndoios, lucrurile stau aşa cum afirmi tu, dar cred că e mai mult de atât. Spui bine „un tip de memorie" pentru că poate fi şi memoria experienţelor netrăite, a lucrurilor indirect cunoscute. Este un fel de memorie culturală sau mai bine, a civilizaţiei, a istoriei. Putem oare vorbi despre forţa evocatoare a textelor care tuşează (scuzaţi barbarismul) şi persoane foarte tinere? Şi asta contrar a ceea ce vorbeam zilele trecute cu Eugenia Barbu, actriţa de la Ţăndărică. Îmi povestea cu îngrijorare despre o totală ignoranţă dublată de un sentiment confuz de admiraţie faţă de epoca ceauşistă a multora dintre tinerii cu care lucrează în Fundaţia A.C.T.O.R. Dacă spectacole precum Hess sau Amalia respira adânc reuşesc să-i pună pe gânduri însemnă ceva.

În replică la provocarea ta de dramaturg, voi încerca să răspund cu argumente din zona criticii de spectacol. Înainte de asta, ţin să te asigur că ader cu toată convingerea la teoria avansată de tine, deşi simt nevoia unor precizări pe care sper să le faci. Oricum, sunt pregătită să prăval asupra-ţi o avalanşă de întrebări. Prima dintre ele şi singura din acest mesaj este legată de termenul pe care îl propui. Chiar trebuie să-i spunem „deteatralizare"? Nu că ar fi impropriu sau n-ar defini foarte bine ceea ce urmăreşte, dar nu mă prea dau în vânt nici de dragul termenilor „teatralizare" & „reteatralizare". Să se fi epuizat toate posibilele denumiri la începutul secolului trecut când cu avangarda şi suita de –isme? Mai e ceva după care nu mă prea omor: definiţiile prin negare şi/sau opoziţie (e drept că mai contează şi contextul: „depanare" şi „reparazitare", spre exemplu, într-un anumit context teatral pe care îl ştii prea bine, sunt chiar termeni dătători de speranţă). Ce vreau să spun însă este că nu pot să-mi reprim sentimentul că „deteatralizarea" ar purta în ea conotaţia unei sărăciri. Şi în nici un caz, nu se pune problema în felul acesta în noul tău decalog. Sigur că uneori putem vorbi despre un exces în formele în care (re)teatralizarea s-a manifestat şi se manifestă încă scenic. Acum însă, a amenda acele rătăciri, nu este cu siguranţă scopul nici uneia dintre noi.

Mă preocupă două lucruri: moştenirea (re)teatralizării şi semnele prevestitoare ale noii estetici. Fără să intru în analize profunde, sunt totuşi câteva lucruri pe care aş vrea să le punctez. Poate că e bine de precizat - şi nu mă îndoiesc că-mi împărtăşeşti convingerea – că nimeni nu vrea să facă tabula rasa din tot ce a însemnat şi a adus cu ea numita (re)teatralizare. Pomenind de „Textele Sacre" ale dramaturgiei, tu însăţi contextualizezi momentul, epoca şi subliniezi nevoia căreia i-a răspuns. De asemenea, vorbeşti despre scenografie, minimalizând puţin, zic eu, locul scenografului în anii din urmă. Nu cred că se poate spune despre scenografiile lui Horaţiu, ale lui Dragoş Buhagiar, François Pamfil ori ale lui Andu că ar fi fost simple decoruri şi costume. Asta ca să nu amintesc despre megaspectacolele occidentale văzute, montate mai ales în spaţii deschise, care străluceau prin scenografie şi... acrobaţie! Dar, desigur, vom asista la o redefinire a scenografului în conformitate cu tendinţa pe care o impune dramaturgia nouă. Nicidecum însă cea pe care o anunţau multe voci în deceniul trecut, când se vehicula ideea unei ere a scenografiei în teatru. Totuşi ceva rămâne din epoca (re)teatralizării şi se transmite mai departe. Cred că Stop the tempo al Gianinei Cărbunariu e un bun punct de plecare spre a vorbi despre asta. Sau chiar discuţia noastră despre o posibilă variantă de montare cu Amalia respiră adânc, în care o dansatoare cu înclinaţii şi spre cuvântul scris ca Mădălina Dan să întrupeze scenic textul rostit de o actriţă vine dintr-o perspectivă care datorează ceva (re)teatralizării.

În ce priveşte semnele prevestitoare ale noii direcţii, numele care îmi vine pe buze este al unui regizor: Alexandru Dabija. Îţi amintesc de Aici nu se simte, un spectacol pe textul Liei Buhnar pe care tu l-ai aplaudat din toată inima şi l-ai apărat în faţa rezervelor mele de critic cârcotaş care punea succesul piesei pe seama penuriei de texte noi care ajung să fie reprezentate pe scenă, nereuşind să găsească altă calitate majoră nici în scriitură, nici în tema-pretext pentru prea multe subiecte şi prea puţine profunzimi. Tot el a făcut şi un spectacol pe care, dacă nu mă înşel chiar voi l-aţi dus la Targu Mureş. Mai mult, sunt ani buni de când acelaşi Dabija a montat Lungul drum al zilei către noapte la Nottara. E drept că nu e o piesă chiar foarte recentă, dar el afirma atunci că vrea să facă un spectacol în care să se audă textul. Evident, zicea asta minimalizându-şi intenţiile şi motivul şi avea tonul lui uşor zeflemitor, adoptat de când a ajuns la concluzia că vorbeşte singur, că nu prea are partener de dialog în rândul criticii. Şi ca ultim argument, îmi vin în minte cuvintele lui când l-am felicitat pentru Saragosa - 66 de zile. Spunea atunci că e spectacolul prin care se desparte de un anume fel de a face teatru. Rămâne de discutat măsura în care dacă acest demers al lui ar fi fost dublat de o declaraţie de intenţii clară şi argumentată ca atare, ar fi reuşit să promoveze un stil, să creeze mai repede discipoli ş.a.m.d. Dar asta este o poveste mai lungă şi un subiect de discuţie mai vechi, care tot revine la răstimpuri.

Cu toată prietenia,
Anca R.

PS. Pentru că eu am fost cea extrem de protocolară la începutul acestui schimb de mesaje, mă simt datoare să fiu tot eu aceea care să te invite la formule de adresare mai apropiate, ca între doi oameni care luptă pe aceaşi baricadă, chiar dacă o fac cu arme diferite.

(Bucureşti, 5 februarie 2005)

Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.



 Toate articolele despre Amalia respiră adînc


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Eugenia Anca Rotescu


Alte articole

 Întoarcerea dramaturgului: resuscitarea tragicului şi deteatralizarea teatrului, Alina Nelega
 Scrisori întredeschise (IX), Mircea Sorin Rusu
 Amalia la Odeon - Scrisori întredeschise (VIII), Anamaria Pop
 Amalia la Odeon - Scrisori întredeschise (VII), Eugenia Anca Rotescu
 Amalia la Odeon - Scrisori întredeschise (VI), Alina Nelega
 Toate articolele despre Amalia respiră adînc


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer