Spectacolul merge mai departe - Cannes, 2012

Iar mai multă lume decât locuri la Lawless, filmul lui John Hillcoat, deşi după The Road-ul său cu Mortensen, ar fi trebuit să nu mai fie nimeni, numai că un film cu prohibiţie, făcut chiar şi de un australian (care are coline şi în nume şi în sinopsis) exercită suficienta fascinaţie. La coadă îmi face plăcere să aud cum se contrazic străinii între ei, cum se pronunţă Mungiu, mai ceva ca-n Caragiale cu marinel, dar cum toţi sunt unanim de acord că până acum, După dealuri e cel mai bun! Aseară, după halucinanta vizionare, în drum spre hotel, chiar vizavi de biserică, oare cine cânta de mama focului? Vulcanica Rona Hartner. Maria de Medeiros tocmai mi-o pomenise spunându-mi că a jucat cu ea într-un film şi că ar tenta-o să vină în România.

Lawless este extrem de violent însă şi cu momente de mare tandreţe, un fel de subiect cu gangsteri reloaded, doar că nu are mai nimic original. Omniprezenta şi serafica Jessica Chastain, nu-i tocmai castă de astă dată şi la fel de felină ca personajul căruia îi dă glas în Madagascar 3: Europe's Most Wanted. Cel pe care l-am descoperit în L.A. Confidential, Guy Pierce este întruparea răului absolut şi de-abia aştepţi să crape. Ştiu, pare cam simplist, dar chiar aşa şi este.

A urmat un marocan, Les chevaux de Dieu / God's Horses, ultra aplaudat. Aş zice că la Un certain regard sunt nestematele anului 2012. Pornind ca şi al nostru de la o drama reală - un multiplu atac terorist sinucigaş de la Casablanca -, te face să înţelegi cum funcţionează şi cum e manipulată furia, dar şi care sunt frustrările tinerilor martiri, care şi ei vor în Paradis, ca de altfel diverse alte personaje de pe ecranele canneze.

La întâlnirea cu Europe Cinemas, din care face parte şi cinematograful nostru drag, Studio, am fost din nou bucuroasă ca s-a pomenit de Cristian Mungiu, şi că toţi cei vreo 300 de oameni plănuiau să-l vadă, ceva mai târziu pentru că era programată conferinţa simultan cu Vizionarea oficială, la care de altfel i-am văzut grăbindu-se şi pe minunaţii Fraţi Dardenne, pe i-am avut recent oaspeţi la Bucureşti şi de la care cineaştii noştri au avut atâtea de aflat atunci, datorită şi eforturilor celor de la Wallonie-Bruxelles, şi mai ales Fabiennei, zâna noastră bună (nu degeaba e şi un film belgian care se cheamă La fée)!

Cele câteva huiduieli de la sfârşitul proiecţiei de presă a lui Mungiu (care aud că au fost comentate în ţară) au trecut aproape neobservate aici, date fiind ropotele de aplauze simultane şi punctajul cel mai mare de până acum dat filmului. Oricum Antichrist a fost primit chiar mult mai rău acum câţiva ani, inclusiv cu râsete zeflemitoare, şi Charlotte Gainsbourg a luat premiu (ca să nu mai spun că După dealuri este un film care vă deveni sigur cult, ceea ce nu-i cazul cu filmul lui Lars von Trier).

După amiaza am văzut Jagten / The Hunt lui Vinterberg (nu rataţi Submarino ce rulează încă în ţară). Inspirat de un caz dat pe tavă de psihanalistul realizatorului (ca la În derivă), e un fel de aducere la zi a obsedantului Les risques du metier, cu Brel. Un profesor e acuzat de o fetiţă angelică de 5 ani de o abordare sexuală nepermisă, iar felul cum toţi (sau aproape toţi) se solidarizează cu minora e înspăimântător, mai ales că se întâmplă într-o ţară civilizată, ca Danemarca.

Seara târziu am ales în locul petrecerii româneşti, filmul Antiviral al lui Brandon Cronenberg, fiul lui David. Primire spectaculoasă în sală şi o prezentare ditirambică a lui Thierry Fremaux. Cum bine era zis mai apoi pe ecran celebritatea e doar o iluzie în masă. În rest o pierdere de vreme, cu multe pretenţii de peliculă moralizatoare şi de groază. Chiar că de groază, dar în sensul cel mai rău al cuvântului.

Dimineaţa zilei de duminică a început cu Haneke şi Amour. Mă întrebam cu ce o să ne mai chinuiască. La conferinţa de presă s-a scuturat şi a zis că nu vrea să fie categorisit drept violent. Isabelle Huppert tot mai fermecătoare şi deşteaptă foc, a pus lucrurile la punct când i s-a pus întrebarea dacă actorul suferă atunci când joacă un rol torturant. A spus că nu actorul, ci spectatorul, suferă. Şi aşa e. Povestea e a unui cuplu în vârstă, interpretat de Jean-Louis Trintignant (81 ani) şi Emmanuelle Riva (85 ani, actriţa fetiş din Hiroshima mon amour), în care ea se degradează pe zi ce trece şi el o îngrijeşte, aparent impecabil. Sunt lucruri care n-ar trebui arătate pe ecran niciodată, mai ales când ştii cît de elegant a ştiut s-o facă un canadian genial, Denys Arcand, în Les invasions barbares...

În concluzie intru la Dracula în 3D, care a stârnit un mare interes. Autor e maestrul horror al Italiei: Dario Argenti.

(Acest articol a fost transmis de pe o tabletă Vodafone Smart Tab 10, cu sprijinul Vodafone România. Prezenţa la Cannes e sponsorizată generos şi în 2012 de Silva Dark)