Butoh ca explorare a sinelui
Urmărind show-ul de 60 de minute am înţeles de ce Otsubo punea atâta accent, la conferinţa de presă, pe dimensiunea fizică a spectacolului. Mi-a fost şi mai clar după spectacol, când epuizarea fizică arăta foarte clar cum înţelege artistul să se investească total în spectacol. Mişcările sale au reuşit să creeze acea stare de receptivitate maximă: am realizat că nu mă interesa atât filosofia şi simbolistica, sau înţelesurile spectacolului, pentru că eram prea absorbit să urmăresc fiecare nou gest, secvenţă, postură, pe scurt, mă captiva mişcarea în sine. Ce artă mai mare decât să-l atragi pe spectator nu cu subtexte isteţe sau cu ezoterică facilă ci pur şi simplu cu arta în sine, cu esenţa ei? Ar fi interesantă analizarea reflexiilor pe care spectacolul le produce în psihicul uman, ca o oglindă. Personal, consider că intensa concentrare şi tensiunea spirituală pe care performerul le-a pus în joc a fost de natură să developeze în spectatori stări şi adevăruri sufleteşti dintre cele mai intime. Dar acest aspect nu poate fi epuizat într-o cronică de spectacol. Şi, la fel ca alte arte ale mişcării, Butoh constituie o formă de explorare a propriului eu, o călătorie în cosmosul sinelui, atât pentru cei de pe scenă, cât şi pentru participanţii din public.
Construieşti fără să dărâmi
Vizionarea unui spectacol Butoh e instructivă din mai multe puncte de vedere. Se confirmă calea japoneză care cere să te desparţi de tradiţie prin tradiţie. Butoh a luat naştere ca o ruptură cu trecutul, ca o revoluţie artistică. Dar polemizarea cu vechile discipline şi arte nu exclude folosirea cărămizilor acestora pentru construirea noului edificiu. În Dream of Tomorrow descoperi destule reminiscenţe care trimit cu gândul la teatrul Noh. Grima actorilor continuă masca tradiţională. Decorul esenţializat, în care puţinul spune mult, vine tot din vechea şcoală. În cazul de faţă, o bucată de pânză dispusă în zig-zag sugerează un lanţ muntos înzăpezit, norii, cerurile sau o stare sufletească. O masă acoperită cu alb e de ajuns pentru a semnifica o stâncă. Iar câteva practicabile închipuie o scară regală. Nu mai vorbim de codul culorilor, translatat în eclerajul scenic.
Precum apa curgând peste pietre, mişcarea
Dar cea mai importantă constantă o reprezintă mişcarea. Am impresia că japonezii au un cult al mişcării armonioase. Teatrul japonez se trage din kagura, o formă de dans teatral cu finalităţi rituale. Kata din artele marţiale e mult mai puţin o formă de antrenament (niciodată nu am fost convins de caracterul funcţional al acesteia) cât un bun prilej de celebrare a mişcării. Iar Butoh pune în valoare, fără complexe, achiziţiile valoroase ale coregrafiei tradiţionale.
Spectacolul a fost adus la Cluj-Napoca de teatrul independent Sala Mică, directoare Mihaela Panainte, în colaborare cu Opera Maghiară de Stat din Cluj. De câţiva ani buni, civilizaţia şi cultura japoneză e parazitată în România de tot felul de festivaluri semidocte, la marginea bişniţei. Şi Clujul a fost blagoslovit cu asemenea şuşe. Spectacolul lui Hikaru Otsubo face extrem de mult bine ca o necesară şi sanitară contrapondere calitativă, fiind şi cea mai bună pledoarie pentru arta japoneză şi pentru civilizaţia umană în general.