Animaţiile Animest sunt ceva mai ambiţioase în ceea ce priveşte punctele sensibile pe care le ating, sunt extrem de concentrate ca mesaj, nu sunt animaţiile obişnuite ale generaţiei mele, care a defilat cu Cartoon Network pentru divertisment. Recunosc că e şi vorba de un oarecare divertisment în cazul Animest, dar ceea ce mi s-a întipărit cel mai bine e conţinutul ăsta în care te regăseşti, învelit într-un fel de crustă de minimalism. Cele mai multe nici n-au părut ficţiuni, nu m-au purtat prin alte universuri, ci mai degrabă m-au invitat să găsesc cel mai apropiat corespondent din realitate.
Eu nu ştiu să fac cronică de animaţie. Ştiu doar să le privesc şi să fiu sincer. N-am să le înşir pe toate, mi se pare că e un handicap enorm la a scrie despre animaţie. Cineva a scris deja plotul animaţiei, a realizat tot - concept, design, mişcare, culori. Mi se pare nedrept să spun că fac "o cronică de animaţie". Nu ştiu de ce, probabil fiindcă mă gândesc comparativ la volumul de muncă din spatele animaţiei, respectiv al cronicii. E incomparabil. Just, trebuie întotdeauna să existe public şi - mai mult - să fie deschis în a transmite păreri / critici. Eu sunt rezervat, nu cunosc mecanismul din spate, sunt subiectiv, e prima dată când am ocazia să scriu aşa ceva şi - cel mai probabil - o să o dau în bară mai mult sau mai puţin. Orice aş scrie.
Aşadar, în calitate de profan în tărâmul animaţiilor "responsabile", dar şi în calitate de expert autodeclarat în Cartoon Network & Co. - am să trasez liniile generale după care m-am ghidat văzând animaţiile de aici.
Culoarea. Orice a avut culori deschise a primat, conjugat cu stilul, bineînţeles. Aici una dintre preferatele mele a fost Carusel (regizor: Jasmine Elsen, Belgia-Cehia). Am scris despre ea câteva rânduri imediat ce am văzut-o. Şi am avut o revelaţie când vine vorba de a scrie despre animaţii. Ori e cea mai mare prostie, ori nu mă pricep deloc la asta. Parcă scriam o compunere de clasa a 6-a, având caietul de expresii frumoase lângă mine. Mi se părea că e bine ce fac, până am ajuns să o citesc din nou. Vă arăt:
O cromatică foarte plăcută şi discretă, perfectă în îmbinare cu sunetele naturii, în special cu foşnetele. Există o simetrie compoziţională, într-un stil care escaladează de la minimalismul iniţial către frânturi complexe şi conexe poveştii de ansamblu. Caruselul (deşi centrat în marginea peisajului 2D al parcului în care se întâmplă toată acţiunea) se comportă ca un axis mundi. El rămâne singura constantă într-o pendulare între două universuri (cel de-al doilea marcat prin tranziţia către un alt stil de animaţie).
Fata - personajul principal - foloseşte caruselul, după care totul ia o întorsătură ciudată. Omul care îşi schimbă costumele la fântână, melcii, adultul care citeşte ziarul, sportivul. Fetei i se declanşează instinctul matern, din dorinţa de a-şi proteja melcii. Îi face bine folosindu-se de propriul păr, ba chiar o vedem în câteva secvenţe înconjurată de acest păr, care pare că o protejează şi pe ea. În realitate suntem cu adevărat slabi în faţa pericolelor, iar ori de câte ori alegem să le înfruntăm, altcineva are de suferit, conform unei convenţii, care poate fi tradusă tocmai prin caruselul în discuţie.
Dincolo de instinctul matern observăm ignoranţă, iubire neîmpărtăşită şi împărtăşită, agonie, extaz - un roller-coaster al propriilor noastre emoţii. La final - omul care îşi tot alegea costumaţii nepotrivite - apare lângă fată, costumat într-unul dintre melcii ei. Nu ştiu dacă ar fi maturizare, cât proiecţia firească a idealurilor ei, care a înţeles manifestarea instinctului matern şi tot ce implică el, care a suportat suferinţa de a-şi pierde fiecare melc în parte. La final - după cum se pare - omul nepotrivit vine să-i împlinească un ideal. Un carusel învârtindu-se... "până când moartea ne va despărţi".
Fata - personajul principal - foloseşte caruselul, după care totul ia o întorsătură ciudată. Omul care îşi schimbă costumele la fântână, melcii, adultul care citeşte ziarul, sportivul. Fetei i se declanşează instinctul matern, din dorinţa de a-şi proteja melcii. Îi face bine folosindu-se de propriul păr, ba chiar o vedem în câteva secvenţe înconjurată de acest păr, care pare că o protejează şi pe ea. În realitate suntem cu adevărat slabi în faţa pericolelor, iar ori de câte ori alegem să le înfruntăm, altcineva are de suferit, conform unei convenţii, care poate fi tradusă tocmai prin caruselul în discuţie.
Dincolo de instinctul matern observăm ignoranţă, iubire neîmpărtăşită şi împărtăşită, agonie, extaz - un roller-coaster al propriilor noastre emoţii. La final - omul care îşi tot alegea costumaţii nepotrivite - apare lângă fată, costumat într-unul dintre melcii ei. Nu ştiu dacă ar fi maturizare, cât proiecţia firească a idealurilor ei, care a înţeles manifestarea instinctului matern şi tot ce implică el, care a suportat suferinţa de a-şi pierde fiecare melc în parte. La final - după cum se pare - omul nepotrivit vine să-i împlinească un ideal. Un carusel învârtindu-se... "până când moartea ne va despărţi".
Vă spun sincer, mai degrabă am stricat toată animaţia, m-a luat gura pe dinainte. Am şi ieşit de pe bănci de şcoală românească, de unde şi tipicul ăsta în a descifra simboluri, în a comenta excesiv, figuri de stil, rezumat. Asta am făcut, rezumatul animaţiei. Un critic de animaţie nu ar trebui să fie asemenea unui crainic sportiv. Nici nu ştiu unde am fost sincer acolo. Da, recunosc, mi-a plăcut al naibii de mult. Dar când ajung să explic de ce, constat că nu mai e niciunul dintre motivele de acolo. E în topul personal pentru nişte asocieri personale, pentru nişte trăiri inexplicabile, care nu mai există nicăieri şi care nu pot exista în scris cu aceeaşi intensitate. Orice notez aici, în realitate e de 10 ori mai intens, nu fac decât să îl suprim.
Scenariul. Scenariul e al doilea criteriu după care m-am ghidat. Şi aici m-a cucerit Bela (regizor: Nick Simpson, Australia), făcută în stilul unei febleţi de-a mea din copilărie, Salad Fingers. O animaţie creepy, foarte concentrată, şocantă, cu mai multe puncte culminante întinse pe o durată super scurtă. Vă arăt şi aici ce am notat, ca să pot să susţin şi să reiterez ce ziceam mai sus:
Minimalism. Nuanţe de gri. Animaţia vrăjeşte prin simplitatea ei. Discuţia de la început e doar un pretext, desfiinţează orice orizont de aşteptare. Un el şi o ea, corporatişti sportivi, cu un secret comun ascuns în subsol. O cultură de varză.
Au un impact foarte mare reacţiile umane la situaţiile inexplicabile. Vomă purgativă, un ochi ieşit definitiv din orbită. La final interesează numai verzele. Cultura de verze.
Fiecare are frustrările lui, născute încă de când erau mici. Verzele par să fie singurul indicator al unei potenţiale (in)fertilităţi. Subiectul e visceral, împins până la absurd. Ochiul lui se desprinde, ea vomită. El vine să îşi ude verzele din subsol cu un bandaj pe ochiul lipsă în timp ce ea le păzeşte cu o armă de vânătoare. Moartea ei e inevitabilă şi vine - întotdeauna - din exterior. În forma unei pietre. Despre el doar auzim - un picuţ mai târziu. Finalul e - deopotrivă - deschis şi închis. La final tot ce contează sunt verzele. Oricine a venit, a venit pentru ele.
Totul se consumă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul se desfăşoară liniar ca intensitate, chiar dacă - în aparenţă - avem două puncte culminante. Moartea vizibilă se întâmplă liniştită. Neajutată de vreo coloană sonoră premergătoare. Subită şi mută. Reală.
Cred că ăsta ar fi marele plus al animaţiei Bela. Oricât de absurd ar ajunge totul, concreteţea cu care se întâmplă totul e atât de naturală, de parcă i s-ar putea întâmpla oricui în decursul unei zile obişnuite.
Au un impact foarte mare reacţiile umane la situaţiile inexplicabile. Vomă purgativă, un ochi ieşit definitiv din orbită. La final interesează numai verzele. Cultura de verze.
Fiecare are frustrările lui, născute încă de când erau mici. Verzele par să fie singurul indicator al unei potenţiale (in)fertilităţi. Subiectul e visceral, împins până la absurd. Ochiul lui se desprinde, ea vomită. El vine să îşi ude verzele din subsol cu un bandaj pe ochiul lipsă în timp ce ea le păzeşte cu o armă de vânătoare. Moartea ei e inevitabilă şi vine - întotdeauna - din exterior. În forma unei pietre. Despre el doar auzim - un picuţ mai târziu. Finalul e - deopotrivă - deschis şi închis. La final tot ce contează sunt verzele. Oricine a venit, a venit pentru ele.
Totul se consumă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul se desfăşoară liniar ca intensitate, chiar dacă - în aparenţă - avem două puncte culminante. Moartea vizibilă se întâmplă liniştită. Neajutată de vreo coloană sonoră premergătoare. Subită şi mută. Reală.
Cred că ăsta ar fi marele plus al animaţiei Bela. Oricât de absurd ar ajunge totul, concreteţea cu care se întâmplă totul e atât de naturală, de parcă i s-ar putea întâmpla oricui în decursul unei zile obişnuite.
Din nou, ce am făcut a fost să povestesc de la un capăt la altul animaţia. Fad, cum e o lămâie tăiată în jumate după o zi de stat în bucătărie. Şi - în realitate - nu astea-s motivele pentru care mi-a plăcut în mod specific. Nu mi-a plăcut cromatica. Nici stilul de desen, mi-a adus aminte de alte câteva desene din copilărie pe care nu le-am înţeles niciodată. Şi la care schimbam întotdeauna canalul. Am scris din nou sub impulsul descrierii excesive, ghidat de nevoia asta să-mi justific orice alegere. Nu. În realitate mi-a plăcut strict ce se întâmplă, mai ales partea absurdă a situaţiei. Sau părţile absurde, nu ştiu cum le-ar vedea altcineva.
Din seria animaţiilor româneşti stilurile au fost ceva mai plate şi oarecum mai plictisitoare, în ceea ce priveşte tehnica de animaţie în sine. Asta o zic în numele meu, dar altele au fost criteriile de împărţire pe categorii a competiţiei româneşti. Le-am exclus imediat ce le-am văzut pe cele care promit culori încă din titlu, dar în realitate au prea puţină culoare pentru gustul meu. Din nou, probabil e o chestie simbolistică mai mult, dar simt că nu trebuie să argumentez şcolăreşte lucrurile astea. Animaţii precum Yellow (regizor: Adrian Băluţă), Firul roşu (regizor: Alexandra Fuscaş), Redsun (regizor: Călin Ene). Astea pot avea mai multă culoare. De partea cealaltă a baricadei se situează Monolith (regizor: Alexandru-Andrei Popa), Saşa şi Petre (regizor: Luca Istodor), chiar şi O poveste adevărată despre Vlad Drăculea (regizor: Elena Ciolacu). Recunosc, ultima mai degrabă pentru promovarea pe care o aduce, e o bucăţică niţel mai autohton-românească în ceea ce înseamnă Animest. Cred că de departe cea mai bună animaţie din serie a fost Thank you for your teeth! (regizor: Horia Cucută, George Ve Gänæaard).
Poate o fi şi ca urmare a faptului că am avut o problemă cu subtitrările la unele dintre ele, am tins spre animaţiile cele mai sărace în cuvinte ca favorite. Oricum, niciuna dintre cele înscrise în competiţie nu e uşor de înţeles, unele chiar nu sunt nici prea uşor de digerat, dar asta mă bucură foarte mult. E un semn că animaţia s-a extins şi în sfera adulţilor, că are un mesaj mai profund decât am crede. Dar orice cuvânt în plus ia din farmecul ei efectiv.
Dacă există într-adevăr animaţii despre care aş vrea să vorbesc mai pe larg, acestea sunt cele din categoria lungmetrajelor. Favorită ar fi Nos ili zagovor netakikh / The Nose or Conspiracy of Mavericks / Nasul sau Conspiraţia nebunilor (regizor: Andrey Khrzhanovsky, Rusia). Acum apare întrebarea - "De ce pot să vorbesc despre Nasul mai liber decât despre multe dintre celelalte?". E simplu, are la bază un clasic al lui Gogol, iar literatura rusă e pur şi simplu extraordinară, cu farmecul ei, cu multitudinea de personaje pe care trebuie să le urmăreşti cu creionul în mână şi cu un arbore genealogic în prealabil. Nasul e una dintre lecturile frumoase ale copilăriei mele, pe care, din cauza vârstei, am privit-o ca pură ficţiune. Ce a făcut animaţia din cadrul Animest a fost să îmi reitereze amintirile alea, peste care a adăugat o reprezentare vizuală a contextului social-politic.
"Tot felul de tâmpenii se întâmplă pe lume. Uneori nu seamănă absolut deloc cu realitatea: subit, acelaşi nas, care se plimbase în caretă sub înfăţişarea unui consilier de stat şi stârnise vâlvă în tot oraşul, apăru, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, la locul lui, adică între cei doi obraji ai maiorului Kovaliov."
Preocuparea excesivă pentru detalii care nu contează apare ilustrată chiar mai bine în animaţie, care intră mai mult în sfera politică. Secvenţa în care Bulgakov se înfăţişează în biroul lui Stalin desculţ, spre exemplu. Stalin îşi descalţă toţi subordonaţii pe rând, în căutarea mărimii potrivite pentru scriitorul său. Genul acesta de absurd cucereşte în interpretarea Nasul-ui, de Gogol. Desigur, animaţia ţinteşte mult către regim, către execuţiile politice din acea perioadă. Nu e tocmai uşor de digerat, cu atât mai mult de scris despre ea.
Al doilea lungmetraj şocant - despre care simt nevoia să scriu ceva mai mult decât în mod obişnuit - este Zero Impunity (regizori: Nicolas Blies, Stéphane Huebert-Blies, Denis Lambert, Luxemburg, Franţa), un film de animaţie despre agresiunea sexuală şi felul în care este privită pe glob. Animaţia are o legătură "de sânge" cu realitatea, ba chiar e pură realitate prin sine. Nu e de mirare că se suprapun bucăţi de film documentar peste animaţia clasică. Scenariu nu există, e mai degrabă o perspectivă jurnalistică asupra problemei agresiunilor, se strâng mărturii şi păreri de la femei agresate, sau chiar de la oameni simpli, care nu au avut contact cu aşa ceva. Zero Impunity are un scop mai apropiat de societatea actuală, seamănă întrucâtva cu videoclipurile de conştientizare în masă, ar putea fi folosită de Guvernele multor state în campanii de informare. E şi un material bun de research pe tema propusă, sau măcar invită la cunoaşterea şi recunoaşterea fenomenului la nivel macro, pune accentul pe consecinţele perpetuării sale. Pentru mine a fost şocant faptul că - întrebate ce măsuri ar propune pentru sancţionarea unor astfel de comportamente deviante - oamenii, în cvasi-majoritatea lor, au răspuns că ar fi de acord cu tortura, că aşa cum există organizaţii teroriste pentru scopuri politice etc., tot aşa ar trebui să existe şi pentru reprimarea acestor acte.
Din nou, o imagine cel puţin ciudată a realităţii vine în momentul în care o femeie este investigată pentru un comentariu cu privire la şobolanii din metrou. E astfel arătată disproporţia clară între cheltuielile făcute pentru a pune capăt abuzurilor şi cele care nu au niciun fundament raţional.
Structura din spatele Zero Impunity nu are, bineînţeles, numai avantaje. Raportat la durata animaţiei în sine şi la cantitatea de informaţie prezentă, destul de greu de asimilat, ar fi mers bine un podcast, desigur, cu preţul scăderii valorii alternanţei dintre documentar şi animaţie. Subiectul - deşi actual, şocant - e tratat destul de plat în maniera asta. Mai ales că e numai conştientizare, nu presupune să ne înveţe, ci doar să ne arate realitatea în care trăim. Probabil că "învăţatul" se va găsi abia în confruntarea cu următoarele statistici / animaţii pe tema asta. Spun de podcast pentru că - totuşi - trăim într-o vreme în care cel mai mult timp de asimilare pare că îl avem în trafic, din nefericire.
Din nou, nu ştiu ce să spun despre calitatea animaţiei, mi-au plăcut culorile, mi-a plăcut şi stilul. Dar lipsa punctelor culminante şi continuitatea asta tărăgănată m-au îndepărtat puţin. Nu de subiect, mai degrabă de prezentare. Dar până una alta, a fost mai puţin obositor, fiind practic o bucăţică din concret.
Efortul cel mai mare apare la animaţiile micuţe, condensate, abstracte. Pe lângă că nu am întâlnit extraordinar de multe animaţii care să mă trimită specific la o interpretare, absurdul a fost, în cele mai multe cazuri, la el acasă. Iar asta e super, că te atrage. Eşti captivat, te prinde, te ţine acolo. Dar e frumos numai în măsura în care nu trebuie să scrii despre asta. Faptul că scrii echivalează cu un "du-te în camera ta imediat şi gândeşte-te la ce ai făcut". De ce spun asta? E o raţiune simplă - există o tendinţă de rezumare (care distruge farmecul animaţiei în sine), e mereu vorba despre culori, despre plot sau despre stilul de desen (apreciez enorm că nu am întâlnit similitudini în cadrul animaţiilor văzute, cred că cele mai frumoase sunt cele cu un stil-mohair - nu ştiu cum se numeşte exact, dar se vede de parcă e făcut din lână totul). Există şi o redundanţă uriaşă când vorbeşti despre animaţii. Asta fiindcă le expui pe fiecare într-o lumină bună, proprie. Iar asta nu aduce nimic bun pentru ceea ce ar trebui să însemne Animest.
În plus, în calitate de non-connaisseur, posibilităţile mele vizuale nu sunt compatibile cu posibilităţile mele scriptice. Văd mai mult decât ce pot să transpun. Apreciez enorm munca tuturor artiştilor din spate, cu atât mai frumoasă cu cât mi-e necunoscută cu desăvârşire.
Nu am putut să nu observ care sunt categoriile pentru care Animest face - de 3 ediţii încoace - rubrici speciale tip colaj-online. Mi-am aruncat puţin ochii şi asupra ediţiei anterioare. Am observat că toate lucrurile au un corespondent cu ediţia prezentă - văzusem o animaţie scurtă despre cum este să fii copil cu autism şi cum te descurci cu asta. Din nou, e minunat că temele alese nu sunt deloc superficiale, că animaţiile îşi propun mai degrabă ceva coercitivo-educativ decât pur estetic. Da, până la urmă e adevărat că şi adulţii se pot uita cu aceeaşi plăcere la animaţii făcute pentru ei. Aşa cum copiii se pot uita şi nu vor înţelege mai nimic (vezi Nasul), dar întotdeauna va fi cel puţin un element de apreciat.
Am mai observat şi secţiunea de videoclipuri muzicale Animest (de la ediţiile anterioare), care promova artişti precum Deliric, Gojira etc. Ăsta e un alt reper că animaţia nu e clasică şi atât, ea coexistă cu noi, apare oriunde în jur - PR, grafică, design. Şi e absolut incredibil că reuşeşte să transfigureze atât de bine viaţa de zi cu zi, cu problemele ei de actualitate, cu problemele ei de neactualitate, cu istoria şi cu tot absurdul ei.
Am ajuns la o concluzie simplă - până la urmă, să scrii despre animaţii ar putea fi un păcat. Oricum ai calitatea de copil în faţa lor, asta ca urmare a felului în care te învăluie obişnuinţa ca animaţiile să fie pentru cei mici. Abia după ce treci prin ele vezi cum începe să se demonteze cutuma asta, când prin animaţia respectivă înţelegi nişte chestii despre tine şi despre lume. Un lucru bun la animaţii e că sunt greu de uitat. Şi mai ştiu că toate sunt bune (pentru alţii, în aceeaşi măsură), nu doar alea asupra cărora m-am aplecat eu din considerente precum nostalgia. E clar, există păcatul scrierii despre animaţii, pentru că despre asta nu se poate scrie vreodată bine (sincer). Sincer e ce vezi. Atunci, acolo. În cazul meu, la Animest, 2020.
Descarcă programul animest 2020 aici..