Prima identitate olandeză este atribuită de Jan-Dirk Bouw unui susţinător de club sportiv, care, împreună cu galeria sa numită Hooligans, se apropie milimetric de - dacă nu chiar depăşeşte - linia care face trecerea de la sprijin la fanatism. Pe un fundal în nuanţe de gri posomorât, protagonistul îşi expune devotamentul cu deplină convingere, monologul şi întreg comportamentul lui încercând să ascundă orientarea sexuală nonconformistă a acestuia, atât faţă de spectatori, cât şi de colegii lui de breaslă. Astfel devine prizonierul unui cerc vicios, în care singurătatea duce la abuzuri ce conferă un simţământ temporar de apartenenţă, dar care îl îndepărtează şi mai mult de mediul care l-ar putea face să se simtă împlinit pe termen lung. Sentimentul nu poate fi permanentizat din cauza incapabilităţii personajului de a-şi accepta adevărata identitate. I love hooligans arată povestea de viaţă a unui anonim, care dezvăluie ce înseamnă să îţi pierzi sinele în încercarea de a acoperi un gol în loc să îl umpli.
Natura este industrializată. Se construiesc tot mai multe clădiri pe câmpurile înflorite. Întinderi vaste de verdeaţă care nu ne aparţin, doar avem impresia că ne aparţin. Nu este un univers distopic de data aceasta, este realitatea actuală. Florile se ofilesc, fluturele are tot mai puţin spaţiu de mişcare. În cele din urmă este capturat şi aşezat în ramă pe un perete, asemeni unui trofeu de vânătoare. Butterfly R.I.P., în regia lui Peter Brouwer şi Gerrit Van Dijk, prezintă doar o mică parte din istoria de cucerire a umanităţii. O pată roşie şi unul dintre cele mai pregnante exemple este cel al popoarelor indigene şi africane, pângărite de europeni cu doar câteva sute de ani în urmă. Dar moartea nu poate opri efectul fluturelui. Cea mai mică acţiune încă are o consecinţă. În timp.
Swimming To the Moon, animaţia cu păpuşi a lui Madeleine Homan, transpune spectatorul într-o călătorie spirituală alături de personajul principal, Sam, un băiat atât de retras încât e aproape invizibil, care după ce descoperă şi citeşte Coranul (el nefiind, după aparenţe, musulman), se conectează cu tatăl lui la un cu totul alt nivel. Voiajul ghidat de umbra figurii paterne transcende spaţiul şi timpul, de aici şi titlul sugestiv, drumul prin apa tulbure proiectându-l exact în locul potrivit, care este soluţia tuturor neîmplinirilor sale: lăcaşul religios, întruchipat drept corp ceresc.
Aşa de mult am vorbit zilele astea de universuri distopice, că tare m-a bucurat să vizionez o semi-utopie în care alimentele şi mâncarea gătită au conştiinţă proprie şi acţionează conform unei busole morale care le determină să sprijine personajele defavorizate din filmul - jumătate live-action, jumătate animaţie - lui Maarten Koopmans, Bon Appetit!. Secvenţa din deschidere, a cinei improvizate de omul fără adăpost pentru el şi câinele lui, din resturile de la restaurant, este de-a dreptul emoţionantă, iar reacţia exagerată a responsabilului de local, care îi goneşte pe cei doi din faţa clădirii şi aruncă rămăşiţele înapoi la gunoi, este revoltătoare, dar cu siguranţă tipică. Însă este şi momentul în care mâncarea şi vesela decid să se răzbune, în numele dreptăţii. O, dacă ar fi atât de uşor şi în realitate. Măcar cu oamenii!
Lăsat la liberă interpretare este scurtmetrajul Sand, realizat de Arjan Brentjes şi inspirat de graficianul Saul Bass şi de sfatul guvernului olandez cu privire la o viaţă sănătoasă. Filmul este o satiră care descrie rutina bogată în vitamine şi mişcare a unui corporatist ce lucrează de acasă, iar la finalul fiecărei seri goleşte o sticlă de vin pe fondul afirmaţiei "un pahar de vin pe zi reduce riscul bolilor cardio-vasculare", fiind mai apoi acoperit de nisipul care se acumulează pe tot parcursul zilei. (Ca o paranteză, atât Death Van, cât şi Sand mi-au părut foarte familiare, am constatat ulterior că memoria nu mă înşală şi au fost proiectate şi în cadrul Transilvania Shorts 2018, la care am participat în calitate de spectator). Găsirea aparentului echilibru perfect de vitamine poate genera o efemeră stare de linişte, dar, fiindcă nu suntem în Interstellar, am să bănuiesc că nisipul reprezintă timpul care se scurge în ciuda oricărei recomandări de la medici sau televizor pe care o respectăm cu atâta sârguinţă. Clepsidra din generic mă convinge că sunt pe drumul cel bun.
Anna Eijsbouts prezintă în culori vibrante reclama unui vânzător de ură, un fel de drăcuşor care ne influenţează în cel mai rău mod cu putinţă, transformându-ne în marionete fără discernământ. Hate for Sale şi discursul liric omonim al lui Neil Gaiman sunt atât de convingătoare, încât orice spectator, pentru o clipă, ar putea vedea beneficii într-o astfel de achiziţie. În fond, nu aceste argumente sunt cele care, inconştient, ne fac să recurgem la acte odioase în primul rând? Un scurtmetraj despre lumea în care trăim şi alegerile pe care le facem.
Borderline 1 + 2 studiază raportul dintre femeile şi bărbaţii care împart sau nu împart o aceeaşi carieră, în ce mod sunt trataţi / tratate diferit şi ce soluţii există pentru uniformizarea percepţiei şi egalitate de gen la locul de muncă (temă care m-a dus cu gândul la melodia The Man a lui Taylor Swift). Scurtmetrajul lui Ellen Meske şi Monique Renault este împărţit în două fragmente tocmai pentru a demonstra că vina aparţine ambelor sexe. În prima parte, cu cât femeia lucrează mai mult şi are mai multe griji din gospodărie pe cap, cu atât are un birou mai mic, pe când bărbatul primeşte cu timpul un birou aurit cât o masă de conferinţe şi o secretară. În cea dea doua parte, însă, femeile se relaxează fără nicio grijă pe o pajişte înflorată, râzând şi privind ostentativ peste gard spre un bărbat nud care şade pe un bloc de piatră şi supraveghează o machetă cu toate marile construcţii realizate de-a lungul istoriei de bărbaţi şi toate meseriile specifice acestora, majoritatea cu un grad ridicat de pericol şi care le-au pricinuit multă suferinţă. Soluţia? O schimbare de atitudine, o înţelegere reciprocă şi empatie faţă de cei aflaţi în inferioritate. Ar trebui să fie uşor, nu?
Înseamnă mai tânăr neapărat mai fericit? Sau e doar perspectiva noastră nostalgică care ne face să distorsionăm trecutul, percepându-l mai frumos decât a fost în realitate? Younger, Happier în regia lui Frederieke Mooij abordează problema sănătăţii emoţionale şi tulburărilor mintale în rândul adolescenţilor, o temă de actualitate a cărei gravitate se accentuează cu fiecare zi ce trece. Un băiat de cincisprezece ani suferă de ADHD, insomnii, anxietate şi nesiguranţă în forţele proprii şi găseşte consolare în braţele broscoiului Kermit, improvizat de el în copilărie. Din tot tabloul par să lipsească oamenii responsabili pentru sănătatea mentală a copilului: părinţii.
Ceea ce la început i se pare hilar soţului, ajunge ulterior să reprezinte un motiv de profundă îngrijorare. Interesul crescut al soţiei în ce priveşte masculinitatea se concretizează într-o schimbare de sex, cu atât mai înfricoşătoare pentru bărbat cu cât aceasta se transformă întocmai "după chipul şi asemănarea lui" şi începe să îi fure încet identitatea, jobul, chiar şi amanta. Povestea din A Double Life de Job, Joris & Marieke nu mai e atât de amuzantă când sunt doi masculi alfa care arată identic şi au acelaşi scop. Dar pentru o viaţă în armonie, doar unul dintre ei poate rămâne... Un scurtmetraj care prezintă combinate clonarea şi transsexualitatea, două concepte care ne induc o teamă nedefinită, fiecare în felul lui.
În Parade de Digna van der Put, cei şase instrumentişti călătoresc ghidaţi de dunga uniformei lor specifice, dar par să meargă în direcţia opusă faţă de toţi ceilalţi. Majorete, corporatişti, poliţişti cu câini, preoţi, soldaţi, chiar şi Ku Klux Klan-ul năvălesc fără milă pe traiectoria proprie cântăreţilor din fanfară. O parabolă pe note de flaut a modului în care artiştii, concentraţi asupra drumului şi scopului propriu, devin victime colaterale ale unor interese mai mari decât ei.
Secrets of Mexuality (ultimul termen însemnând, în limbajul urban, o atracţie ascunsă faţă de un mexican), regizat de Martha Colburn, închide atât calupul de identităţi olandeze, cât şi Festivalul Internaţional de Film de Animaţie Animest, 2020 (pentru mine, cel puţin). Sinopsisul zice aşa: "Un film dens, plin de detalii, care explorează sexualitatea din perspectiva luptelor tradiţionale mexicane, prin picturi kitsch şi transformări rapide". Voi fi sinceră, sunt prea puţin informată în domeniu încât să fi înţeles singură tema abordată de acest scurtmetraj abstract - realizat în cu ajutorul culorii simbolice pentru iubire şi sexualitate, roşu, în combinaţie cu nonculori - însă mă îngrijorează simplul fapt că există un cuvânt în cultura americană care să desemneze o atracţie ascunsă faţă de o anumită etnie. Sunt considerate chiar atât de degradante sentimentele de simpatie faţă de un membru al acestui popor? Ar rezolva un zid problema definitiv? Sau soluţia e, din contră, eliminarea oricărei bariere, fie ea fizică sau mentală?
Închei Introducerea mea (şi a cititorilor care abia au aflat de acest festival de animaţie) în limbajul Animest cu aceste întrebări, care poate ajută la reflecţia, dacă nu colectivă, măcar individuală a temelor dezbătute pe tot parcursul festivalului şi cronicilor mele (am pus cam multe întrebări retorice în cinci articole). Pentru mine a fost o călătorie care m-a făcut să înţeleg mai bine lumea în care trăim, dar şi să mă înţeleg pe mine ca individ în societate. Şi pot să afirm cu hotărâre că mi-a trezit o pasiune pentru filmul de animaţie, pasiune pe care o voi purta în interiorul meu mult timp de acum înainte. Aşa că fără să o lungesc prea mult, ne auzim (sper că şi vedem) la ediţia următoare! Poate 2021 să vină mai repede?
Descarcă programul animest 2020 aici..