În timp ce radiografiază viaţa într-un lagăr la începutul anului 1939, Josep ne arată cum se poate contura o prietenie improbabilă între un gardian şi un luptător republican închis în acel lagăr.
Filmul începe cu un adolescent francez pe nume Valentin care se simte prizonier pe bancheta din spate a maşinii părinţilor săi, în timp ce aceştia parcurg drumul pentru a-l vizita pe Serge, bunicul muribund al acestuia. Ajuns la casa bunicului, Valentin observă deasupra patului acestuia schiţa unui portret înfăţişând un mort cu o expresie agonizantă, şi, pasionat dar şi talentat la desen, cere amănunte despre tablou. Astfel, suntem transpuşi în universul amintirilor lui Serge, un fost jandarm francez care păzea o tabără-lagăr pentru refugiaţii spanioli din sudul Franţei.
Transformând opera desenată a desenatorului catalan Josep Bartolí într-un lungmetraj, Aurel îi conferă într-adevăr o vizibilitate mai largă, consolidând astfel puterea mesajului său- un apel dureros pentru respectarea demnităţii umane, deosebit de irelevantă în acele timpuri tulburi.
Prizonier, supus asemenea concetăţenilor săi unor tratamente inumane, subnutrit, neîngrijit, maltratat, umilit zi de zi, Josep rezistă datorită unei "arme de supravieţuire" proprii, anume talentul său neobişnuit la desen pe care ştie să-l valorifice. Realizează schiţe ale ororilor de zi cu zi, reuşind astfel să suporte încercările la care este supus şi, în acelaşi timp, să depună involuntar o mărturie împotriva torţionarilor care le generează.
Serge îl vede pe Josep desenând pe orice suprafaţă disponibilă, inclusiv direct în noroi şi îi strecoară hârtie şi un creion acestuia când nimeni nu îl vede, chiar dacă atunci când se află alături de alţi jandarmi afişează un dispreţ prefăcut pentru el. Toţi îi văd pe refugiaţi ca pe o povară nedorită, nedemni de un adăpost decent, îngrijire medicală sau hrană, asemenea unor animale. Dar cine sunt, la urma urmei, animale? Deţinuţii sau gardienii dezumanizaţi?
Deşi îndatorirea sa de jandarm nu îi permite acest lucru, Serge empatizează cu deţinuţii şi se apropie de aceştia, încearcă să le înţeleagă poveştile. Astfel, primim o lecţie veritabilă despre umanitate, despre empatia şi sentimentele care ne fac oameni, indiferent de împrejurări.
Pentru a-i explica şi nepotului său puterea salvatoare a artei şi a spiritului de rezistenţă într-un mediu ostil, Serge repetă cuvintele prietenului său: "ideile frumoase, dacă nu întâlnesc o persoană frumoasă, devin moarte".
Animaţia se concentrează în special pe două episoade din viaţa protagonistului: experienţele din lagăr la sfârşitul anilor '30 şi relaţia lui Josep cu pictoriţa mexicană Frida Kahlo în anii `40, ambele reuşind să ilustreze câteva din dificultăţile vieţii de refugiat.
De asemenea, animaţia poate fi văzută ca o alegorie a timpului care trece în mod ireversibil. Timpul este linia trasată cu un creion care se estompează, care îşi pierde culorile, contururile, formele. Schiţele sunt vestigii ale unei memorii colective, cerneala reprezintă urma de viaţă, iar "amintirea de la capătul unui creion" este lupta împotriva inevitabilei uitări.
Filmul de animaţie Josep poate fi privit şi ca un omagiu adus de un desenator altuia. Primul este Aurel, caricaturist pentru ziarele franceze Le Monde şi Le Canard Enchaîné, iar celălalt este Josep Bartoli (1910 - 1995), desenator catalan talentat dar prea puţin cunoscut, a cărui lucrare principală, albumul La retirada, este mărturia despre o viaţă într-un lagăr de concentrare (atât a sa, cât şi a colegilor săi prizonieri). Acela a fost "azilul" oferit victimelor lui Franco de către guvernul francez când, după căderea Republicii Spaniole, aceştia au emigrat în ţara vecină, doar teoretic prietenă.
În ansamblu, Josep ne oferă o idee despre universul grafic al lui Bartoli, subliniind, în acelaşi timp, modul în care spiritul uman poate face faţă condiţiilor inumane.
Descarcă programul animest 2020 aici..