FNT 2012, independenţii şi cîteva spectacole de repertoriu

În fiecare an, ritualul se desfăşoară imperturbabil la fel: teatrele producătoare află primele, pe urmă regizorii răsuflă uşuraţi (pentru ei, selecţia în Festivalul Naţional de Teatru - FNT contează cel mai mult), apoi naţiunea află lista finală a spectacolelor care vor umple sălile Bucureştiului la final de octombrie, pe urmă vin comentariile, nemulţumirile (de ele oricum nu se sinchiseşte nimeni), interviurile cu selecţionerul, plîngerile pe la colţuri despre lipsa de interes a presei (de ale cărei bunăstare şi nevoi nu se interesează, altminteri, nici unul dintre preocupaţii de ocazia festivă), festivalul propriu-zis şi, într-un apoteotic final, scrisul despre. Iar reflectarea Festivalului Naţional de Teatru e şi ea un prilej de autoglorificare în sine: să acoperim tot, să lăsăm posterităţii moştenire cîte o mărturie despre orice. Să le spunem oamenilor ce-au pierdut. La fel cum, "specialişti" fiind (cumva, pe traseu, cei care se ocupă cu văzutul sau făcutul de spectacole încetează să mai facă parte din larga, prea puţin elitista categorie a oamenilor-cărora-le-place-teatrul), nu chestionăm ceea ce e dincolo de teatru ca hedonism, nu mai chestionăm nici ce şi de ce scriem despre teatru. În epoci de criză, ce activează adormitul mit al cetăţii asediate, întrebările periclitează existenţa însăşi - a artei spectacolului, în general, a Festivalului Naţional, în special. Iar FNT este chintesenţa incapacităţii teatrului românesc de a-şi problematiza propria raţiune de a fi, a nepieritoarei aspiraţii de a ascunde totul sub preşul festivismului, a sărbătorii culminînd cu infantila competiţie "cine scrie cel mai mult" - în două unice maniere posibile: a fost mult şi bine / a fost mult şi nu chiar aşa de bine.

În mod normal, pentru că Weltanschauung-ul FNT este să prezinte cele mai împlinite producţii (nu găsesc alt termen pentru combinaţia de performanţă estetică şi substanţă pe care aceste spectacole ar trebui s-o atingă) ale unui an, criticii n-ar avea despre ce să mai scrie post-Festival, fiindcă, nu-i aşa?, vor fi scris înainte. Doar că teatrul naţional românesc nu există ca sistem integrat decît... în timpul Festivalului Naţional, şi nu doar din cauză că lumea critică nu mai circulă sau are interese diverse (subsemnata, de pildă, e mai aplecată spre "spectacolele mititele", cum am auzit că sînt numite mai nou producţiile independente): pur şi simplu, nu (mai) există a common body of knowledge în teatrul din România, cele mai multe dintre aceste titluri devin relevante prin selectarea în FNT, nu sînt selectate pentru că opinia critică le consideră relevante la momentul producerii lor.

Publicului nu-i pasă dacă anul care a trecut a fost unul bun sau prost, la nivel global, pentru teatrul românesc în ansamblul lui. Îl interesează, concret, ce poate vedea în oraşul lui. În esenţă, e vorba despre o ofertă publică accesibilă (căci finanţarea, ca-n educaţie, "urmează consumatorul"), la modul teoretic, într-un eveniment care, atunci cînd a ales să renunţe la dimensiunea de showcase, la atenţia acordată independenţilor şi la întîlnirile strict profesionale, eventual de contact internaţional, a devenit o formă de turneu colectiv ce emfazează în faţa publicului bizare aristocraţii şi privilegii. Dar asta e doar teorie. (Iulia Popovici)

Mirella Nedelcu Patureau: Am fost întrebată dacă eu cred că acest festival reprezintă sufletul românesc. La care motorul meu a intrat direct în viteza a patra şi am răspuns că sufletul e o formă superioară de organizare a materiei - deci, trebuie întîi să vedem care e materia Festivalului Naţional. Iar materialismul în care ne-a scufundat criza ne avertizează să fim precauţi cu banii - ceea ce a devenit deja un alibi: n-am putut face prea mult fiindcă n-am avut cu ce.
Iulia Popovici: Şi totuşi, au fost 32 de spectacole, de producţii distincte.
M.N.P.: Ăsta e paradoxul în România - nu sînt bani, dar există, de pildă, o mulţime de festivaluri, care uneori sînt versiuni mai mici ale FNT (e adevărat, pot să înţeleg fenomenul de vreme ce nu există o politică de turnee).
I.P.: Nu sînt bani, dar primii tăiaţi de pe listă sînt cei mai "ieftini" - independenţii (din care au supravieţuit cam doi şi jumătate).
M.N.P.: Iar restul e pus laolaltă într-o secţiune botezată "De toate pentru toţi" în intenţia de a marca faptul că singurul criteriu de alcătuire a ei a fost diversitatea...
I.P.: Cred, totuşi, că prin definiţia FNT, componenta lui centrală e "modelul ratatouille", căci e un festival de best of-uri, nu unul de concept. În general, însă, secţiunea centrală a unui festival de acest fel nu primeşte un titlu tocmai pentru că e o alcătuire eterogenă. E secţiunea centrală şi gata.
M.N.P.: Un alt aspect ciudat mi se par şi explicaţiile despre spectacole care "funcţionau" la sediu şi care nu se adaptează în deplasare. La fel, cum eu vin doar din cînd în cînd la festivaluri în România, aş vrea să-mi explice cineva nevoia de a pune publicul pe gradene atunci cînd nu e neapărat necesară o atmosferă intimă etc. Hedda Gabler al lui Andrei Şerban, de pildă, un spectacol care mi-a plăcut mult, n-avea nevoie de acest raport foarte intim cu publicul, putea foarte bine să funcţioneze în sala mare a Teatrului Odeon.
I.P.: Aici sînt istorii diferite, legate de schimbarea practicilor de receptare, ca şi a tipologiei de spectacol. Pe scurt, e vorba despre disproporţia dintre scenele şi sălile de teatru construite acum 50 de ani şi viaţa tot mai scurtă a spectacolelor, mai ales în afara Bucureştiului, cu o medie tot mai scăzută de spectatori pe reprezentaţie. Publicul s-a atomizat, regizorilor a început să nu le mai placă al patrulea perete şi aşa au intrat în viaţa noastră gradenele.
M.N.P.: Dar asta creează şi o falsă economie a cererii şi ofertei, pentru că un spectacol ca cel al lui Andrei Şerban, cu puţin peste 100 de locuri pe reprezentaţie, e considerat imediat un produs de elită, pentru cîţiva privilegiaţi - ceea ce la Cluj, unde a fost el creat, bănuiesc că nu e.
I.P.: La un moment dat, va trebui gîndit un mecanism festivalier care să echilibreze numărul mare de producţii diverse cu un număr rezonabil de reprezentaţii ale lor. Cele două reprezentaţii cu Carmina Burana a lui Gigi Căciuleanu au fost văzute de circa 2.600 de spectatori - la Hedda Gabler au intrat cîţi? 300? Asta nu înseamnă că spectacolul lui Gigi Căciuleanu e pentru mase largi, populare, iar cel al lui Andrei Şerban - pentru elita privilegiată, ci pur şi simplu că nu e rentabil să joci montări de această factură "intimistă" doar de două ori (nici ca economie a publicului, nici financiar propriu-zis, în ciuda preţului biletului, de 73 de lei - ceea ce oricum, după mine, e enorm pentru un eveniment finanţat public şi "vinde" o iluzie periculoasă, căci finanţarea publică există pentru a asigura un acces cît mai democratic la actul cultural, nu ca să aibă teatrele cu ce face spectacole tot mai scumpe şi mai inaccesibile cetăţeanului mediu). Ca să nu mai vorbim despre performanţa de a avea, iniţial, la Neînţelegerea, mai puţine locuri pe gradenele de la Sala Operei decît există în sala de vreo două ori mai mică a Teatrului German de Stat din Timişoara.
M.N.P.: Bun, ştim deja că lucrurile s-au precipitat organizatoric în ultimele două săptămîni dinaintea Festivalului 2012, din motive independente de voinţa organizatorilor.
I.P.: Aici avînd noi o problemă de comunicare - căci dorinţa de a nu agita apele în privinţa lipsei unor bani promişi a dus la neînţelegerea generală a situaţiei (anunţarea tîrzie a selecţiei şi a programului, punerea în vînzare a biletelor în ultimul moment etc.).
M.N.P.: Ce părere ai, că veni vorba de comunicare, despre premiile acordate în premieră în 2012 în FNT? O surpriză plăcută, de altfel...
I.P.: E amuzant, în teorie, nimeni nu a fost informat oficial despre existenţa unor premii (un fel de premii FIPRESCI, acordate de un juriu internaţional format din trei membri reputaţi ai Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru), dar, evident, toată lumea ştia despre ele...
 
În urma vizionării spectacolelor incluse în secţiunile "De toate pentru toţi" şi "Teatrul de mîine", Yun-Cheol Kim, profesor universitar la Academia Centrală de Dramă din Seul (Coreea de Sud), director-fondator al publicaţiei internaţionale on-line Critical Stages, preşedintele AICT; Raymond Bertin, critic de teatru şi ziarist, membru al redacţiei revistei Jeu din Montréal (Canada), şi Octavian Saiu, teatrolog, profesor universitar, vicepreşedinte al Secţiei române a AICT, au hotărît să se concentreze asupra viitorului teatrului şi, în consecinţă, asupra tinerilor creatori prezenţi în festival.
 
Astfel, juriul a acordat Premiul "Tînără Speranţă" al AICT spectacolului Casa M - producţie a Centrului de Arte Coliseum din Chişinău, Republica Moldova, cu Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu, Irina Vacarciuc, scenariul şi regia Luminiţa Ţîcu - "un spectacol puternic, cu o regie minimalistă, dar plină de forţă, în stil documentar, cu un mesaj curajos despre realitatea întunecată a abuzurilor suferite de femei în regiunea basarabeană şi cu o distribuţie solidă". De asemenea, juriul a hotărît, în unanimitate, să acorde Premiul "Tînără Speranţă" al AICT actriţei Ioana Manciu, care "a interpretat cu vulnerabilitate, simţ al adevărului şi extraordinară abilitate în alternarea rolurilor" personajele Dvori şi Procuroarea din spectacolul Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya, producţie a Teatrului ACT, regia Bobi Pricop. Cele două producţii au figurat în secţiunea "Teatrul de mîine" a FNT 2012.
 
I.P.: Acum, toată secţiunea "Teatrul de mîine" a numărat trei spectacole (Casa M, Jocuri în curtea din spate şi Poveşti de familie, de la Brăila, în regia lui Vlad Cristache). N-am aflat pînă acum dacă de la bun început juriul a căutat "tinere speranţe" sau a fost o decizie luată pe traseu.
M.N.P.: Oricum, îmi face mare plăcere că premiile au mers la aceste producţii, care pur şi simplu ies în evidenţă.
I.P.: Mai iese ceva în evidenţă: au fost singurele producţii independente din Festivalul Naţional. Chiar dacă Jocuri în curtea din spate nu e creat în regim independent, e un spectacol de licenţă preluat de Teatrul ACT. Sper ca cineva să fi tras măcar o jumătate de concluzie în urma acestor premii.
M.N.P.: Paradoxul cu spectacolul lui Bobi Pricop (realmente foarte bun) e că este plimbat prin festivaluri pe post de alibi că "şi noi iubim teatrul tînăr". E cam la fel ca-n povestea cu toţi antisemiţii care întotdeauna jură că au un prieten evreu.
I.P.: Un alibi împotriva acuzei de discriminare a teatrului independent sau tînăr: cum să discriminăm noi teatrul independent / teatrul tînăr, doar îl avem pe Bobi Pricop! E nedrept să pui toată această presiune de reprezentare asupra unui singur om.
M.N.P.: Bobi Pricop are şi un spectacol de masterat, cu Împotriva progresului de Esteve Soler, care a fost preluat de Bulandra şi va fi jucat în 2013, iar acum lucrează la Paris o versiune în franceză cu Amalia respiră adînc de Alina Nelega, aşa că sînt mari şanse ca la anul să avem o secţiune cu "Bobi Pricop revine". Iar eu nu pot decît să mă bucur. (Iar Bobi ştie că nu-l jignim vorbind despre "instrumentalizarea" spectacolului lui.)
I.P.: Şi ca să ne amuzăm suplimentar în privinţa decalajului temporal de receptare instituţională a teatrului tînăr şi independent (nu că aş mai şti cu precizie care mai e intervalul de timp pe care-l acoperă Festivalul Naţional), îţi aduc aminte că am văzut Casa M la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, acum două ediţii (mai exact, e o producţie din anul 2010). Chiar Jocuri... e o licenţă din vara lui 2011, care a făcut turul festivalurilor româneşti şi cîteva turnee în străinătate (inclusiv la Paris, la Sala Bizantină, invitat de ICR la recomandarea ta) înainte de a fi selectat în FNT. E, pe de altă parte, destul de trist să vezi că acest teatru independent nu poate convinge prin el însuşi, are nevoie de acreditări externe şi anduranţă în timp pentru a căpăta drept de existenţă. Sînt perfect de acord că FNT nu e o instituţie de ajutat bătrînelele să treacă strada, dar majoritatea spectacolelor independente nu-şi pot permite să aştepte astfel de testări acoperind ani de zile, nu poţi aştepta "clasicizarea" unui spectacol independent ca să decizi dacă opţiunile formale şi de substanţă (în general, social-politică) ce-i stau la bază se ridică la înălţimile FNT.

M.N.P.: Am asistat la nişte Divane, acele întîlniri ale Festivalului găzduite de o ceainărie foarte intimă, unde tinerii veneau să asculte cuvintele maeştrilor. La un moment dat, Andrei Şerban spunea că-l interesează teatrul care porneşte din interior, care caută dragostea de ceilalţi, nu ura, aşa cum se întîmplă în teatrul politic. De la un regizor din ceea ce numesc eu "generaţia de mijloc" am auzit că teatrul documentar nu e teatru, fiindcă dublează televiziunea. L-am auzit, în schimb, pe Peter Sellars (care documentar nu făcea, dar teatru politic, da: a făcut Perşii în timpul războiului din Irak şi tocmai de aceea) spunînd că teatrul documentar poate şi trebuie să aducă ceea ce presa, cu mijloacele ei specifice, nu poate. Sînt mai multe feluri de teatru, iar fiecare creator îşi are propriile mijloace; totul e să nu dăm lecţii de la amvon, teatrul de tribună şi eşafod a murit (dar mă rog, la cîte lucruri din anii '50 au reînceput să apară în România, n-aş băga mîna în foc pentru nimic). De aceea m-a impresionat intervenţia Cătălinei Buzoianu, la un alt Divan, vorbind despre nevoia de a le face loc tinerilor, ei au nevoie de spaţii să se facă auziţi.
 
I.P.: Ce spectacole ai văzut, cum ţi s-au părut?
M.N.P.: Aşadar, ajungem la materia Festivalului... Lăsînd la o parte cele două spectacole premiate, despre care am tot scris şi vorbit, dar şi o anume montare care m-a tulburat adînc, aş începe cu spectacolul de deschidere, D'ale noastre al lui Gigi Căciuleanu. A fost interesant, mi-a adus aminte de un spectacol cehovian al lui mai vechi, Skolki (Fragmente): şi aici erau fragmente, "cioburi" de Caragiale, nu un spaţiu de întrupare a faimoaselor personaje (deşi pe Caţavencu l-am regăsit într-o formă de transfigurare foarte interesantă, interpretat de Lari Giorgescu). Expresivitatea corporală atinsă de actori este de-a dreptul remarcabilă datorită perseverenţei lui Gigi Căciuleanu şi formei de teatru-dans pe care o propune, iar faptul că poate aduce în dans un gen nou de public, pentru care teatrul e o etapă necesară pentru înţelegerea dansului contemporan, este iarăşi foarte important.
Pe urmă, Hedda Gabler, un spectacol de mari actori, cu accente deplasate spre grotesc, spre tratarea uneori caricaturală a personajelor (mă gîndesc la Zsolt Bogdán în rolul lui Tesman sau la András Hatházi în cel al judecătorului Brack, genial). Finalul e într-o notă expresionistă puternică, moartea sîngeroasă a Heddei, absolut memorabilă.
I.P.: Dar uşor melodramatică, în contextul spectacolului, trebuie să recunoşti.
M.N.P.: Depinde de perspectivă. Am văzut apoi, în acelaşi context al dramei isteriei scandinave, Domnişoara Julie, montat de Felix Alexa tot la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cu o interpretare atipică a personajului principal, de obicei văzut ca o aristocrată distinsă, dar care aici e o adolescentă aproape contemporană, fără să ştie ce vrea şi un pic nebună. Iarăşi, Zsolt Bogdán, în rolul seducătorului valet, creează cu multă distincţie mitocanul din bucătărie. Decorul e foarte interesant, o bucătărie aproape naturalistă plină de coşuri cu mere, iar scena de sex dintre valetul Jean şi Kristin (foarte bună Emöke Kató) se petrece pe coşurile răsturnate, cu merele curgînd spre public. Finalul e mult mai puţin dramatic (sau melodramatic) faţă de Hedda Gabler, Iulia se sinucide mult mai discret.
Ar mai fi adaptarea lui Niky Wolcz după Ţinuturile joase / Niederungen, volumul de debut al Hertei Müller, la Teatrul German de Stat din Timişoara, foarte ilustrativ, dar şi foarte expresiv, cu inserţii video foarte ingenioase şi însoţit de o expoziţie de fotografii făcute la Niţchidorf, satul Hertei Müller.
I.P.: Spuneai de un spectacol care te-a tulburat.
M.N.P.: Da, e vorba de Călătoriile lui Gulliver al lui Silviu Purcărete. Cînd am auzit finalul, cu "Sîntem ceea ce sîntem", m-a tulburat profund. Am auzit comentarii că ar fi un spectacol misogin sau homofob; de fapt, e spectacolul unui mizantrop profund, cu un dispreţ adînc faţă de toate fiinţele umane. Ultimul tablou e răvăşitor, cu sugestia lui că ceea ce se întîmplă în jurul nostru e ceea ce merităm, că poate n-o să ieşim din această fundătură.
De altfel, am avut o experienţă foarte intensă şi cu un spectacol mai vechi al lui Purcărete, pe care nu-l văzusem - Aşteptându-l pe Godot. Eu îl ştiam pe Constantin Chiriac jucîndu-l ideal pe Pampon în D'ale carnavalului sau alte roluri cu prezenţă viguroasă, pe cînd aici, în rolul lui Estragon, era un biet obez dulce şi tandru; mi s-a părut o performanţă actoricească a lui, alături de Marian Râlea.

I.P.: Într-un sfîrşit, ce ne place şi ce nu ne place la Festivalul Naţional de Teatru?
M.N.P.: În primul rînd, faptul cel mai remarcabil e că a reuşit să treacă peste problemele financiare. Că măcar cîteva spectacole independente şi / sau de teatru nou au existat totuşi. Că o parte dintre spectacolele pe care le-am văzut mi-au produs mari satisfacţii.
I.P.: Singura mare tristeţe a mea e regresul de interes instituţional pentru teatrul independent (şi teatrul făcut de tineri, în general). El nu e teatrul de mîine, e teatrul de azi care poate asigura supravieţuirea de mîine. Mă rog, asta dacă orizontul viziunii noastre se întinde dincolo de propria supravieţuire biologică şi profesională...