FNT 2012, de toate pentru toţi

Cea de a 22-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a continuat linia clasică pe care a început-o în anul 2011 şi a adus pe scenele bucureştene cîţiva dintre "greii" literaturii / dramaturgiei româneşti şi străine, în montări extrem de variate ca abordare, acoperind întregul spectru tradiţional-experimental. Cu bune, cu rele, cu inevitabilele critici - că e prea "clasic", că nu există o dimensiune internaţională (cu toate că, anul acesta, în 2012, în premieră, a fost acordat Premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru spectacolului Casa M şi actriţei Ioana Manciu, din Jocuri în curtea din spate, ca "tînără speranţă"), că prea mult Caragiale (de parcă n-am fi în Anul Caragiale) -, consider că FNT-ul 2012 a reuşit să atingă un echilibru greu de obţinut atunci cînd e vorba de­spre un festival de asemenea dimensiuni.

Este un echilibru dat de accentul pus atît pe ceea ce înseamnă teatru mainstream, cît şi pe teatru experimental, tînăr. Mai animate decît în alţi ani, discuţiile din cadrul Divanelor FNT au adus la dialog cu publicul (e drept, un public format mai mult din oameni de teatru, critici, studenţi, actori, regizori etc.) tineri promiţători, precum Vlad Cristache şi Bobi Pricop, dar şi consacraţi, aşa cum sînt Gigi Căciuleanu, Andrei Şerban, Radu Afrim etc. De toate pentru toţi - cam aşa s-ar putea descrie această ediţie, şi nu doar una dintre cele cinci secţiuni din program: spectacole (de teatru, dans, spectacole-lectură), dezbateri, lansări de carte, conferinţe, ateliere (cel al Cătălinei Buzoianu, "Spre Damasc", din cadrul programului "Strindberg", şi cel al lui Andrei Şerban, "Academia Itinerantă", Mogoşoaia, iulie 2012, încheiat cu prezentarea pe scenă a exerciţiilor pe texte de Shakespeare, lucrate, în această vară, cu actori, regizori, chiar şi cu jurnalişti). Un festival complex, variat şi, în acelaşi timp, "cuminte". O cuminţenie care poate fi atacată, dar pe care eu nu o văd ca pe o lipsă de curaj, ci dimpotrivă, ca pe un act de maturitate - de a reuşi să păstrezi, printre atîtea mode şi tendinţe, o linie care să încerce a-i mulţumi pe toţi, fără a pierde din vedere calitatea.

Nu se poate spune nici că tinerilor nu li s-a acordat spaţiu - de joc şi de discuţii. Astfel, pe lîngă secţiunea "Teatrul de mîine" (în care au fost incluse Casa M, un spectacol de Luminiţa Ţîcu, Republica Moldova, Poveşti de familie, regia Vlad Cristache, Teatrul "Maria Filotti" Brăila, Jocuri în curtea din spate, regia Bobi Pricop, Teatrul Act), unul dintre Divanele FNT a fost dedicat dezbaterii "Tinerii şi celălalt teatru", la care au fost invitaţi Vlad Cristache şi Bobi Pricop. Destul de sceptici cu privire la sintagma "celălalt teatru", cei doi au considerat că nu contează vîrsta, ci calitatea şi că tinereţea nu e o chestiune de vîrstă, ci de forţă interioară. "Avem ceva de spus nu pentru că sîntem tineri, ci pur şi simplu pentru că avem idei, proiecte", a afirmat Vlad Cristache, pentru care cel mai important este să rămînă just faţă de tema abordată.

Cu spectacole mai controversate decît la ediţia 2011, FNT-ul 2012 a reuşit să-i revolte pe spectatorii mai pudibonzi, care au ieşit val-vîrtej din sală la spectacole precum Călătoriile lui Gulliver, în regia lui Purcărete (ales pentru "Focusul" din acest an), şi Visul unei nopţi de vară, al lui Radu Afrim. Nimic clasic sau convenţional în montările lor, au şocat fie printr-un exerciţiu al esteticii grotescului (la Purcărete), fie printr-o re­scriere şi o modernizare atît de profunde, încît textul de pornire a fost aproape irecognoscibil (la Afrim). Dacă Afrim, după cîteva montări mai moderate, neaşteptat de temperate, precum Avalanşa, a revenit exploziv şi excentric, aşa cum îl ştiam de pe vremea Jocului de-a vacanţa, Purcărete a arătat că preferă nu numai o estetică a frumosului, ci şi una a urîtului. Deşi aş alege un Purcărete al esteticii frumosului, că se practică destul de rar în teatrul contemporan şi oricum vezi peste tot reflectată obsesia mizerabilismului, mi se pare bine-venită şi o perspectivă diferită în repertoriul lui Purcărete, care a ajuns, cum nu mă aşteptam să se întîmple vreodată, cam ca Afrim, la care se vine cu entuziasm şi se pleacă cu indignare (la scena în care copiii yahooiilor sînt pregătiţi pentru a fi mîncaţi, rîndurile s-au golit simţitor). Dar din Purcărete oferta a fost extrem de variată, universul său regizoral cuprinzînd chiar şi operă (Gianni Schicchi de Giacomo Puccini), Shakespeare, Beckett (mai lipsea un Caragiale...).Gianni Schicchi, o operă sprinţară şi relaxantă, dar care sigur a fost muncită din greu de actorii Teatrului Maghiar de Stat Cluj, a dezvăluit un Purcărete axat pe farsă şi comedie, la fel cum în comic (de altfel, nici nu mi s-ar mai părea digerabil şi viabil un alt gen de abordare) şi-a învăluit şi montarea după dificilul text al lui Samuel Beckett, Aşteptîndu-l pe Godot (producţie a Teatrului "Radu Stanca" Sibiu, cu Marian Râlea, Constantin Chiriac, Pali Vecsei şi Cristian Stanca).

În secţiunea "Strindberg, înaintaşi, urmaşi", piesa de rezistenţă a fost Hedda Gabler, în regia lui Andrei Şerban, după Ibsen, Teatrul Maghiar de Stat Cluj, în interpretarea de forţă a Imolei Kézdi (Hedda) şi în cea voit temperată a lui Zsolt Bogdán, de nerecunoscut pentru cei care îl ştiu din Strigăte şi şoapte. În versiunea lui Şerban, Hedda nu este în nici un caz victimă, dar nici monstru, ci cîte puţin din ambele, astfel că treci de la ură la simpatie, fără a înţelege pe deplin care sînt mecanismele ce declanşează în personajul Hedda acţiunile şi raportarea la ceilalţi.

De remarcat a fost şi prezenţa lui Marian Râlea (tot mai implicat, în ultimii ani, în proiecte care cred că l-au salvat de eticheta Magicianului) în trei montări extrem de dificile şi de solicitante: în mai sus-menţionatul Aşteptîndu-l pe Godot, apoi în Ultima zi a tinereţii (tot cu Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, în regia lui Yuri Kordonsky) şi în surprinzătoarea montare a lui Mihai Măniuţiu, Viaţa e vis (Teatrul Naţional Timişoara), după piesa lui Calderón de la Barca, din secolul al XVII-lea. Într-un decor SF, cu costume ce amintesc de personajele din Star Trek, Viaţa e vis a lui Măniuţiu îl lasă pe Râlea, în rolul oropsitului prinţ Segismundo, să vorbească despre iluzie şi vis pe versurile neschimbate, neadaptate (cu mici excepţii) ale textului lui Calderón, acest melanj între SF şi fluxul ritmat al poeziei baroce a lui Calderón accentuînd atmosfera de suprarealism.

Secţiunea care m-a bucurat cel mai mult a fost chiar cea dedicată lui Caragiale, la fel cum m-a bucurat şi Anul Caragiale, care a arătat că se mai pot descoperi atîtea resurse creatoare în textele dramaturgului. Nu puteau lipsi montări mai tradiţionale, dar două spectacole, despre care am mai scris, l-au scos pe Caragiale din toate tiparele imaginabile: spectacolul de teatru coregrafic D'ale noastre, în regia lui Gigi Căciuleanu, şi Două loturi al lui Dabija, într-o versiune împinsă la limitele absurdului / tragediei.

Am tot auzit, ieşind din sălile de spectacol, comentarii de genul "nu mi-a plăcut nimic anul ăsta". Mă întreb cît de blazat poţi să ajungi încît să simţi că din varietatea acestui FNT chiar nu poţi să găseşti nimic. Dar e clar că nu poţi să mulţumeşti niciodată pe toată lumea şi probabil că, indiferent de selecţie, în fiecare an se vor auzi vorbe de acest gen. Pentru mine, selecţia FNT din 2012 a arătat, poate mai mult decît ediţia 2011, o efervescenţă şi mai mare a teatrului contemporan, o explozie de creativitate neaşteptată, pornind de la texte consacrate, extrem de greu de abordat astfel încît să mai poată să se plieze pe sensibilitatea contemporană. Nu numai Caragiale a fost surpriza acestui FNT - şi a anului 2012 -, au surprins şi inovările care s-au adus în Shakespeare, Ibsen, Camus, Calderón.