noiembrie 2012
Prima repetiţie: Gigi Căciuleanu, D'ale noastre

La FNT 2012 au fost multe spectacole jucate seara, cu intrarea pe bază de bilet (plătit scump - şi cu bani, şi cu alergătură până la sediile teatrelor, cu frica în sân că nu mai prinzi loc nici măcar la strapontină) şi câteva care s-au întâmplat în timpul zilei, în cadrul programului "Tineri la repetiţii", cu intrarea pe bază de Răzvan (Penescu), coordonator al LiterNet.ro, site-ul iniţiator al acestui proiect. (Când ne-a văzut, zgribuliţi, în sala mare a TNB, Gigi Căciuleanu ne-a întrebat "Voi sunteţi ai lui Răzvan?"). Pentru mine, repetiţiile cu public au fost captivante, fără excepţie, chiar dacă văzusem spectacolele de câteva ori înainte.

Într-o joi după-amiază (25 octombrie 2012) am pătruns, pe la "intrarea artiştilor", în burta rece (în curs de renovare) a TNB-ului. Drept înainte, apoi la dreapta, apoi la stânga, apoi iei liftul două etaje, apoi iar faci la dreapta, apoi iar la stânga... cert e că n-ajungi unde trebuie dacă nu respecţi întocmai indicaţiile agentului de pază. Dar apoi păşeşti direct pe scenă, pe scândura aia prăfuită despre care actorii spun că ar avea o energie aparte. Nu simţi nimic, căci eşti preocupat ca nu cumva să stai în calea cuiva (deşi nu zăreşti decât lumina reflectoarelor, decorurile negre şi pe femeia de serviciu care spală podeaua cu mopul). Cobori repede în sală şi te aşezi în primele rânduri, ca să poţi sorbi şi cea mai subtilă expresie de pe faţa artiştilor. Câţiva intră pe scenă, îmbrăcaţi în colanţi sau în pantaloni de trening, şi încep exerciţiile de încălzire. O fată face şpagatul, un băiat merge în mâini. Un coleg se întoarce spre mine şi îmi şopteşte la ureche "Tu eşti sigură că ăştia sunt actori?!".

Gigi Căciuleanu intră pe scenă, îşi scoate pantofii şi se uită la mişcările aleatorii. Apoi coboară în sală şi ne explică: "Nu va fi un şnur, azi vom lucra mai mult la partea tehnică." Începe repetiţia la D'ale noastre, un spectacol inspirat din textele lui Caragiale. Recunoşti momente din O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută (ce-i drept, ajută şi foaia de hârtie care are desenată o inimă mare, roşie, pe care actriţa o ţine mereu la vedere), Năpasta. Dar nu e important să poţi pune degetul pe text, crede coregraful: "Nu e vorba de d'ale noastre româneşti, ci omeneşti. În toate familiile există câte un domnul Goe sau câte o infidelitate amoroasă..." Indicaţiile legate de lumini ("Domnu' Silviu, în partea asta lumina e arsă!") şi muzică ("Puţin mai încet aici, că acoperă ce se întâmplă pe scenă.") alternează cu cele despre mişcare. Dacă misterul creaţiei coregrafice poate fi surprins câteodată şi în cuvinte, atunci cred că l-am zărit pentru o clipă în momentul în care Gigi Căciuleanu i-a spus unei actriţe, care dansa pe fundalul Rapsodiei întâi a lui Enescu: "Aici eşti ca o pisică la soare, apoi simţi cum curgi, ca ceasornicele lui Dali."


A doua repetiţie - cuvinte în relief: Andrei Şerban, Lear(a)

La repetiţia pentru Lear(a), Andrei Şerban ne-a invitat în sală de-abia când toată distribuţia era pe scenă, aşezată pe scaune, ca la începutul spectacolului. E destul de entuziasmant să ţi se ofere ocazia de a vedea cu ochii tăi cum lucrează un regizor pe care îl admiri, dar când acesta te invită să intri şi îţi mulţumeşte ("Voi ne ajutaţi pe noi, pentru că sunteţi primii spectatori care intră în sala asta"), îşi vine să sari în sus de bucurie. În noua sală a teatrului Bulandra de la Grădina Icoanei, ploaia se infiltra prin tavan cu doar câteva ore înainte de premieră şi sistemul de încălzire nu funcţiona. Dar Dorina Chiriac (în rolul bufonului) zâmbea şi servea lumea cu ciocolată, Cosmina Stratan (pe care urma să o văd în După dealuri, aici în rolul Cordeliei) îşi deschidea gura larg, într-un exerciţiu de dicţie, iar Rodica Lazăr (în rolul lui Goneril), în rochie scurtă, îşi acoperea genunchii cu braţele. Mariana Mihuţ (Lear) lipsea, din motive de sănătate. Şi repetiţia a început.

Bofonul anunţă că "vine Regele", apoi toţi supuşii aleargă în spaţiul îngust dintre scenă şi primul rând de scaune, strigând "faceţi loc, vine Regele!". Se lucrează la lumini, dar şi la mişcare, căci e greu să nu te ciocneşti de genunchii spectatorilor. Se reia scena încă o dată, după care spectacolul continuă. Dorina Chiriac se aşază pe scaun şi spune poznaş: "Aveţi grijă să nu puneţi melteni în primul rând, ci oameni drăguţi ca ăştia." Spectacolul continuă: Lear decide să îşi împartă regatul, apoi îşi ascultă fiicele care îi declară iubirea. Regan începe. Apoi Goneril cade în genunchi, îşi întinde larg braţele şi declamă discursul emfatic. Regizorul îi spune să-şi îndrepte mâinile înspre cap, spasmodic, ca şi cum şi-ar fi uitat textul. E o schimbare mică, dar cuvintele capătă parcă alt relief. Apoi vine rândul Cordeliei, cea mai tânără şi mai sinceră dintre fiicele regelui. Are aceeaşi poziţie a braţelor. Andrei Şerban îi spune "Uită-te în spate, la ele, că ce faci tu este o ironie la adresa gesturilor lor, altfel n-are sens." Şi iarăşi cuvintele capătă nuanţe.

Poate că regizorii mari lucrează cu indicaţii mărunte, câteodată de-abia şoptite. Cert este că, după repetiţie, câţiva viitori actori (actualmente elevi de liceu), mi-au spus cu bucurie "Ce mi-ar plăcea să lucrez cu Andrei Şerban!".

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus