Viaţa, o închisoare între pământ şi cer - Ce zile frumoase!

În peisajul teatrului independent din Bucureşti, fenomen mult mai sărac decât ar trebui să fie la acest moment al societăţii şi decât este în alte capitale ale Europei, există câteva locuri care au devenit deja cunoscute. Sunt familiare unui public nou, care caută alt tip de spaţiu decât cel pe care-l oferă teatrele de stat şi alt tip de apropiere faţă de lumea de pe scenă.

În clădirea veche, cu iz de altă epocă, din spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei, un grup de tineri entuziaşti au reuşit în ultimii doi ani să impună UNTEATRU. Într-o încăpere cu pereţi de cărămidă şi scaune mai mult sau mai puţin comode se întâmplă momente de teatru mult mai puternice decât în teatrele mari, iar actorii vin aici să joace din plăcere. La intrare nu se vând bilete, dar există posibilitatea unei donaţii la sfârşitul spectacolului.

Cea mai recentă premieră de la UNTEATRU a avut loc în toiul verii, iar propunerea este Ce zile frumoase!, unul dintre cele mai complicate texte ale lui Samuel Beckett, un adevărat pariu pentru regizor şi actori, pentru că e vorba de o falsă poveste - un  eseu dramatic pe tema existenţei.

Teatru pentru elită sau teatru pentru public

Atunci când cunoscutul regizor şi teoretician Peter Brook vorbeşte despre faptul că teatrul n-ar trebui împărţit în categorii şi că ceea ce numim "teatru pentru elită" poate fi uneori mai lipsit de viaţă decât "teatrul pentru public", el deschide o discuţie în care argumentele pro şi contra vor fi întotdeauna sensibil egale.

Iar spectacolul de la UNTEATRU este un exemplu concret în acest sens. Textul lui Samuel Beckett, aşa cum e pus în scenă de Sânziana Stoican şi avându-i în distribuţie pe Sabrina Iaşchevici şi Ionuţ Vişan, face parte, cu siguranţă, din categoria "teatru pentru elită".

"Povestea" lui Winnie, femeia pe care pământul o înghite încet-încet, sub un soare crud şi năucitor, şi care în tot acest timp îi vorbeşte soţului de lângă ea, lui Willie cel liber să se mişte, este lucrată de regizoarea Sânziana Stoican cu o incontestabilă atenţie la detaliu, în lipsa căreia un astfel de text nici n-ar putea funcţiona.

Ceea ce-i lipseşte, însă, montării sunt ritmul şi "scânteia de viaţă" de care vorbea Brook şi care pare pe alocuri ucisă cu bună ştiinţă tocmai de dragul elitismului lui Beckett. Căruia cei trei, regizor şi actori deopotrivă, îi pică în capcană şi se lasă cu voluptate purtaţi de el. Şi asta în ciuda faptului că felul cum sunt construite discursul lui Winnie şi spaţiul în sine par gândite tocmai pentru a ieşi din graniţele piesei.

Între absurd şi concret

Pământul în care femeia se adânceşte încet, încet e reprezentat de Valentin Vârlan într-o cheie să-i spunem "absurdă", un cuvânt care-l defineşte şi pe autor.

Deşertul torid e ca un fel de insuliţă de buzunar, de oriunde şi de niciunde, în care o femeie stă în spatele unui fel de pupitru din carton, înconjurată de obiecte familiare. Dincolo de de micul dâmb de carton se află şi bărbatul căruia îi vorbeşte, dar cu care legătura e fracturată de la început şi până la sfârşit.

Femeia scoate din poşetă un obiect după altul, etalându-le cu o cruzime care poate recompune viaţa cu traseul ei sinuos şi absurd: o periuţă de dinţi, altele care ţin de cochetăria feminină, un pistol...

Exerciţiu de actorie reuşit

Un exerciţiu de actorie remarcabil al Sabrinei Iaşchevici, care se joacă inteligent cu nuanţele textului şi care foloseşte la fel de inteligent toate mijloacele pe care i le permite arta actorului pentru a susţine un discurs de aproape o oră şi jumătate. Dar problema provine tocmai din faptul că exerciţiul nu pare asimiliat la nivel interior.

Tehnica este cea care o conduce de la început şi până la sfârşit. Motiv pentru care mare parte din poezia absurdului rămâne exterioară şi neasumată. Acelaşi lucru se întâmplă cu interpretarea şi construcţia personajului Willie. Bărbatul, deşi pare liber, este prins în capcana propriului corp - cu detalii chiar uşor exagerat naturaliste: o rană care sângerează în cap, trupul murdar şi îmbătrânit...

Ionuţ Vişan nu-şi arată chipul nicio dată pe parcursul spectacolului, stă doar cu spatele şi încearcă să umple cu prezenţa spaţiul. Scena citirii ziarului sau cea a fotografiei cu detalii erotice sunt bine gândite regizoral şi la fel de bine rezolvate actoriceşte, iar momentele în sine au savoare.

Dar au savoare pentru că sunt singurele astfel de momente care intervin şi rup un ritm ce tinde să devină monoton şi se substituie unei relaţii vii pe care cele două personaje nu reuşesc s-o stabilească. Marele merit al montării rămâne, însă, abordarea unui asemenea text într-un asemenea spaţiu şi interpretarea celor doi actori.

Info
UNTEATRU, Bucureşti
Ce zile frumoase!
de Samuel Beckett
Regie: Sânziana Stoican
Scenografie: Valentin Vârlan
Cu: Sabrina Iaşchevici şi Ionuţ Vişan