De-a rocada partenerilor - O piesă deşănţată la Undercloud, 2012

O piesă deşănţată de Lia Bugnar în regia Dorinei Chiriac, aşa deşănţată cum este în ceea ce priveşte subiectul, pune punctul pe i. Lumea zilei de astăzi, în care tot ce e legat de sexualitate se vinde ca pâinea caldă, este ironizată până la refuz. Două cupluri neîmplinite se întâlnesc într-o seară pentru a face schimb de parteneri. Toţi se laudă că deţin la activ experienţe nebănuite. De fapt, sunt doar fantezii, pe care le-ar dori devenite realitate, dar de care se tem, în egală măsură.
 
În ambele cupluri, unul dintre parteneri are o fire dominatoare. În cuplul Ela (Lia Bugnar) şi Mihu (Radu Iacoban) ea este cea care domină şi propune animarea relaţiei printr-o mică escapadă consimţită, în celălalt Miky (Marius Manole) hotărăşte, ea (Ilinca Manolache) se supune. De aici, li se trage celor doi dominaţi şi timiditatea. Sunt timoraţi, ţepeni, fâstâciţi. Cei care au cu adevărat probleme sunt însă cei puternici, dar îşi ascund neputinţele ce se refulează abia în intimitate.
 
Situaţiile comice abundă; tot ceea ce în urmă cu ceva timp era tabu, acum nu mai reprezintă pentru spectatori un subiect de care să se jeneze. Toată lumea râde relaxată ca la glumele mai deşucheate ale unor prieteni vechi la un pahar de vorbă. Când eşti între prieteni îţi permiţi. Faptul că cei cinci actori (cei amintiţi, plus Andrei Huţuleac în rolul Hoţului) se simt confortabil împreună pe scenă face spectacolul uşor de primit de către public. Nu trezeşte indignare, nu te face să te simţi vizat, pentru că satira merge dincolo de orice mod natural de a reacţiona. Spre exemplu, Hoţul are o poveste sfâşietoare despre un fapt derizoriu pentru omenire: transplantul de rinichi necesitat de preaiubita broscuţă ţestoasă, Matusalema; Mihu îşi iubeşte "la nemurire" colecţia de timbre şi, fiind nevoit să renunţe la ea, pentru cauza nobilă amintită anterior, o face în cel mai ceremonios mod cu putinţă. Aceste momente pot fi asemănate cu secvenţele de "replay", când detaliile ies atât de mult în evidenţă încât devin amuzante.
 
Nu mai ştim să dăm valoarea cuvenită lucrurilor din viaţa noastră, problematizăm situaţii comune, dramatizăm ordinea firească a lucrurilor, suntem gata să renunţăm foarte repede, punem etichete, ne "măscuim" cu toate alifiile ca să părem ceea ce nu suntem. În final, personajele îşi dau seamă că ceea ce aveau înainte nu e chiar atât de rău: poate din obişnuinţă, poate din comoditate, poate din iubire. Dar o nouă experienţă nu strigă niciodată, aşa că de ce să nu se joace încă o dată de-a rocada partenerilor? Doar la politică şi la dragoste se pricepe toată lumea!? O piesă deşănţată nu are de-a face cu politica propriu-zisă, ci cu termenul de politic corect. Dar până când să nu-şi aibă fiecare partener amantul său fără ca acest fapt să fie considerat incorect şi imoral?! De ce să nu fie considerat doar "amoral"?! Dar până când în politica de cuplu să fie dictator iubirea?!