Complexul vinovaţilor fără vină - Eu şi Cristina la Undercloud, 2012

La ora stabilită - 19 fix, actorul Sorin Poamă urcă din public pe scenă. Acolo îl aşteaptă un scaun şi un microfon. Pare un spectator mai curajos care a fost ales şi a acceptat să-şi spună povestea în această seară de 6 septembrie 2012. Are nevoie de câteva momente de tăcere, se uită în sală, dar priveşte în interiorul său pentru a-şi aduna gândurile, pentru a-şi da putere să se destăinuie. Începe să-ţi spună povestea cu avânt, într-un moment în care te obişnuisei cu tăcerea şi îţi dai seama de la primele cuvinte că nu te vei bucura de confort psihic ascultând întâmplările relatate.
 
Un tânăr care locuieşte împreună cu sora sa. Sunt "singuri pe lume": părinţii lor au murit la mineriadă. El, bărbat în floarea vârstei, se distrează cu tot felul de femei: o preferă pe una, Angela, care atunci când se îmbată vorbeşte în limba engleză. Cristina, sora lui mai mică, este de obicei acasă înainte de ora 23. Într-una din nopţi întârzie însă. Spre dimineaţă fratele ei o găseşte cu un etaj mai jos, pe preşul unei vecine. Iniţial crede că doarme şi are îngăduinţa celui trecut prin aşa ceva: o noapte de distracţie şi beţie, nimic mai mult. Când aceasta îşi ridică capul din poală, faţa îi este mutilată: tăieturi şi un ochi scos. De acum încolo, furia lui creşte pe zi ce trece şi dorinţa de a găsi vinovatul îl transformă în criminal. Cristina refuză să vorbească, iar el refuză să mai gândească.
 
De aici şi felul în care este spus întregul monolog: acelaşi ton monoton, sacadat, dar în care se simte că musteşte furia. Mutilarea Cristinei acţionează ca o spălare pe creier asupra fratelui ei. La acest sens conduce jocul actoricesc al lui Sorin Poamă, care trebuie apreciat pentru tenacitatea cu care a redat sângele rece al personajului, fără să aibă alte puncte de sprijin în afara vocii sale, a gândurilor sale, a unui scaun, a unui microfon şi a unor proiecţii de imagine însoţite de sunet. Aceste proiecţii (uneori neclare, alteori prea descriptive) aveau menirea de a reda forfota din mintea personajului unde gândurile negative se înghesuiau, producându-i o stare soră cu nebunia. Şi nebunie este când înfigi cuţitul în stânga şi-n dreapta, lăsând în urma ta un lung şir de ţapi ispăşitori, de vinovaţi fără vină, doar, doar se nimereşte în "bătaia puştii" adevăratul responsabil.
 
În cele din urmă realizezi că amândoi, dar mai ales el, suferă de complexul vinovatului fără vină - moştenire grea rămasă de la părinţii morţi în timpul mineriadei. Textul vorbeşte de mutilarea fizică al cărei făptaş nu-l vom afla (Cristina moare fără să spună o vorbă, fratele său îi pedepseşte pe oamenii nepotriviţi), dar ea este doar oglinda celei sufleteşti şi psihice săvârşită, generic vorbind, de istorie.
 
Spectacolul s-a constituit sub forma unui monolog, un one-man show, dar, pentru că nu implică mişcare scenică... mai degrabă un fel de spectacol-lectură, însă cu text rostit şi nu citit. Un spectacol-relatare, în care, pentru că domină textul este interesant de urmărit impactul pe care îl are acesta asupra publicului: a generat indignare, a primit înţelegere, a născut compasiune, s-a ajuns la un numitor comun al simţirii? După normele în vigoare, dacă ar fi să i se pună o bulină roşie pentru limbaj şi pentru unele proiecţii, probabil ar primi una "peste 16 ani", nu ştiu... dar ce ştiu este că nimeni nu trebuie să judece spectacolul doar după acest aspect, pentru că cine are cugetul atât de curat încât să arunce primul cu pietre?
 
Spectacolul mai vorbeşte şi despre cât de departe poate să meargă dragostea frăţească, dar şi despre cât de lipsiţi de ajutor şi cât de mare este nevoia noastră de grijă. În lipsa ei devenim animale, pentru că asemenea lor, din frică ne apărăm prin agresivitate, prin violenţă.